Paliativ pentru iubire?

„E o greșeală să credem că dragostea vine după o lungă prietenie și o curtare perseverentă. Dragostea este născută dintr-o afinitate a sufletelor, iar dacă această afinitate nu se creează într-o clipă, ea nu se va crea în ani și nici chiar în generații” spunea Kahlil Gibran. Iar un proverb spune că atunci „când oferi prietenie cuiva care are nevoie de dragoste e ca și cum ai oferi pâine cuiva care moare de sete”.

Ambele citate au stat cumva la baza unui gând, nu foarte pretențios și nici exagerat de prețios. Mi s-a părut pur și simplu că poate fi făcută o legătură între ele, ambele având virtutea de a fi foarte adevărate. Lucru care le apropie și permite o legătură firească.

Nu cred în dragostea la prima vedere, ca să fie clar de la început. Cred în interesul sau click-ul la prima vedere și în dragostea născută la scurtă vreme după. Nu cred nici în dragostea construită. Acolo unde nu există „afinitate”, nu ai ce și cum să construiești. Poți încerca, însă e o construcție la fel de efemeră ca Mănăstirea Argeșului fără trupul Anei în ziduri. Mă rog, e cam forțată comparația, tocmai pentru că iubirea nu presupune sacrificii pentru a rezista, ci compatibilitate. Altfel, orice efort, oricât de bine intenționat ar fi, este inutil. Mai devreme sau mai târziu, toate micile nepotriviri încep să apese, toate defectele inițial tolerabile devin insuportabile, orice preocupări sau gusturi diferite de ale tale ajung să-ți fie nesuferite. Iar omul  care "se face vinovat" de toate astea devine un străin. Devine acel "băiat bun, săracul" pe care l-a lăsat nenorocita de nevastă. Sau "săraca fată bună fără noroc", al cărei curvar de bărbat a fugit cu o blondă. După ce se mai stinge pasiunea aia de început care te face orb la ceea ce nu vrei să vezi. Sigur că nici compatibilitatea nu te pune la adăpost de orice pericol, dar ai mai multe șanse să construiești ceva durabil. Pentru orice relație trebuie să te străduiești.

Ce înseamnă afinitate? Vă spun părerea mea. Înseamnă să regăsești în altcineva o părticică din tine, nu identică neapărat, însă născută din aceiași sâmburi. În termeni foarte pragmatici înseamnă compatibilitate intelectuală, spirituală sau emoțională, dar și fizică. Sigur că e posibil să fiu profund subiectivă, pentru ca nu vorbesc decât despre ceea ce cred eu. Despre ceea ce cred în raport cu ceea ce simt și cu ceea ce sunt. Eu nu pot iubi decât oamenii pe care îi admir. Nu pot iubi din milă, din respect, din nevoie, din conformitate cu vreun standard. De orice natură. Îmi plac oamenii în care regăsesc părți din mine, într-adevăr. Însa dezvoltate la un nivel superior mie. Atât cât sa fie „admirabile”. Nu pentru că aș considera vreo mare scofală ceea ce sunt eu, ci pentru că nu pot rezona cu oamenii construiți fundamental diferit.

Nu știu ce înseamnă afinitate pentru alții. Însă un lucru e sigur. Când simți că trebuie să forțezi o relație, când sunt „termeni și condiții” care îți omoară sufletul, când ți se pretind sau se așteaptă de la tine transformări sau compromisuri cu ceea ce ești sau vrei sa devii, când speri, la rândul tău, că ceva se va schimba vreodată în sensul în care ți-ai dori tu sau că se va naște în timp ceea ce nu există de la bun început, e bine să renunți. Oricât de greu ar fi în momentul acela. Sau sa te împaci cu ideea ca aia nu este dragoste. Este altceva, iar tu ești conștient și accepți ideea.

Și ajung așa la cel de-al doilea citat. Te poți împăca cu ideea compromisului, a relației care nu este iubire, dacă nu de ea ai nevoie neapărat. Dacă îți este suficienta o prietenie sau o relație confortabilă și călduță. Dacă ai însă nevoie de mai mult, vei muri de sete. Eu nu am întâlnit încă oameni care să nu tânjească după dragoste. Trageți voi ce concluzii vreți.