Facebook sau Facelife?

M-am întrebat de multe ori ce caut eu pe Facebook. Nu am conturi pe alte rețele de socializare. Nici conturi multiple sau false, de tipul “Stapan sau sclav Gigi”. Cont cât se poate de adevărat la un moment dat, de altfel, știu de la o prietenă. Căci fusese abordată "pe privat" de personaj...
 

Nu am suferit fără Facebook. Nu pentru că aveam o viață plină de aventuri. Ci pentru că nu experimentasem lucrul asta. Fericiți cei săraci cu duhul. Mi-am făcut cont ca să pot face pagina pentru biroul meu, nu intru în detalii, o chestie la fel de inutilă ca o cură de slăbire cu ceafă de porc și cartofi prăjiți. Dar am vrut sa intru în rândul lumii și m-am pricopsit, vrând-nevrând, și cu un cont personal.

Eram inițial jenată ca nu aveam prea mulți prieteni. Și nu-mi prea venea să trag cunoscuții de mânecă, să-i cer “în prietenie”. Treptat, s-au adunat destui în listă, tot timpul prea mulți în raport cu numărul celor cu care chiar ai cât de cât o relație de prietenie. Interacțiunea era la început forțată și stângace, am deprins treptat regulile nescrise și caut să le respect. Chiar m-am documentat, că mi se părea că e cam haotic ce se întâmplă. M-am pus la curent cu bunele maniere virtuale, am încercat să mă adaptez și la lipsa lor. De multe ori am călcat și eu în străchini, mă rog... Cu unii prieteni sunt mai compatibilă, cu alții m-am dovedit complet incapabilă să relaționez. Sau ei cu mine, nu știu exact. Cert este că după o vreme mi-am dat seama că anumite lucruri mă indispun prea tare și am renunțat la o serie de prietenii. Fac periodic epurări ale listei. Gestul poate părea extrem, însa îl fac pentru echilibrul meu interior. Acum lista mea de prieteni se reduce la foști colegi de școală, rude și prieteni sau persoane cu care am constatat că pot avea o relație decentă și oarecum interactivă, nu doar ca să ne mobilăm reciproc listele de prieteni virtuali. Și mă bate gândul chiar să o mai restrâng... Accept destul de greu cereri noi. Nu mai am răbdare să o iau de la capăt mereu.

 

Ce cautăm noi toți pe Facebook? Gusturile și preocupările sunt foarte diverse, nu se poate face nicicum o generalizare. Nu vorbesc de cei care folosesc Facebook pe post de portavoce. Cu misiune sau fără, în speranța unei misiuni, cândva, de la cineva... Impresia mea este că majoritatea căutam să suplinim ceva ce ne lipsește în viața reală. Căutam iluzia unor relații, a unor prieteni, a conversațiilor, a aprecierii celor din jur, a apartenenței la CEVA. Ne bucuram când ceea ce postam e apreciat, ne distrăm schimbând glume sau comentarii sclipind de spirit, ne ironizăm, ne mințim unii pe alții sau pe sine cu sentimentul fals al luării de poziție sau al unei atitudini civice sau filantropice, ne amăgim că ceea ce spunem sau credem contează pentru cineva, ne simțim importanți putând sa comentăm în raport cu aproape orice, ne încordam mușchii încercând să dovedim câte ceva cuiva, ne etalăm copiii, vacanțele, hainele, animalele de companie, preocupările  (reale sau doar montate artistic pentru poza de Facebook)… Ne prefacem că toate astea interesează pe cineva. 

Este interes sau doar curiozitate? Cine are timp și nervi să fie cu adevărat interesat de ceea ce se întâmplă cu ceilalți? Procentul e atât de mic, încât intră în zecimalele ignorate…

Nu primim nimic adevărat în schimb. Și ratăm, probabil, șansa unor interacțiuni reale cu oamenii, anchilozându-ne treptat abilitatea de a relaționa și de a comunica firesc. Facebook a apărut ca răspuns sau ca soluție pentru o nevoie umană. Aceea de a socializa, singura în măsura să dezvolte complet ființa umană. Pentru care oamenii nu mai au timp și dispoziție întotdeauna. Când vrei să tragi chiulul la birou, fără să se sesizeze șeful sau în intimitatea casei tale e mai simplu să te prefaci interesat de alții decât față în față. Îți ia mai puțin timp, îți cere mai puțină implicare, poți să stai în haine de casă, mâncând popcorn (sau semințe), poți să închizi imediat dacă nu mai ai chef, poți să disimulezi mai ușor. Poți să te amăgești cu iluzia că pe alții chiar îi interesează pozele cu cățelul tău, că se bucură sau te invidiază pentru mașina cea nouă, că sunt încântați sau galbeni de ciudă pentru destinația de vacanță pe care ai ales-o. Sau chiar dacă nu te amăgești cu gândurile astea, poți să împărtășești oricum tot ceea ce-ți trece prin cap, pentru că ești suveran pe peretele tău. Le poți băga pe gât altora tot ce crezi tu că e cool de împărțit. În virtutea unei imagini proprii.

De disimulat, toți disimulăm, într-o măsură mai mică sau mai mare. Defectele sunt elegant ascunse vederii altora, în schimb ne prefacem fie mai veseli, fie mai culți, mai inspirați, mai profunzi, mai empatici, mai umani, mai rafinați… E ca atunci când ești îndrăgostit și, instinctiv, arăți acele laturi care simți că îi fac plăcere celuilalt și chiar le exacerbezi ușor, nu din rea voință sau premeditare neapărat, ci poate chiar din dorința umană și firească de a-i face pe plac, de a-l cuceri. 

Sigur că după o vreme și cu un minim de bunăvoință în a studia profilul cuiva, chiar fără să cauți cu obstinație asta, adevărata față a acestuia iese la iveală. Nu complet, însă suficient ca să se suprapună mai corect pe conturul real al personalității. Ne interesează cu adevărat asta? Cred ca doar atât cât sa ne raportăm mai corect, mai precaut sau mai dezinvolt la persoana respectivă. În fapt însă, avem prea puțină disponibilitate pentru profunzime, pentru realitate, pentru interes față de alții. Nu fiindcă am fi niște monștri, ci pentru că, pe undeva, e necesar să fim așa, pentru propria noastră protecție. Suntem, mai mult sau mai puțin, niște piese mărunte, captive unor reguli la care nu putem decât să subscriem. Nu sunt opționale.Și cu atâtea probleme personale, cine mai are timp de alții? Mai ales dacă ceea ce au ei de oferit e deprimant, negativist, generator de întrebări pentru care avem prea puțină aplecare sau disponibilitate? Egoismul e și o măsură a instinctului de conservare. Conservare a energiei proprii, a echilibrului, a iluziei, a liniștii personale. Nu dau cu piatra, am doza mea consistentă de egoism, plus o capacitate extrem de limitată în a face față agresiunilor exterioare, de orice natură. Până și vremea urâtă mă indispune.

Nu sunt împotriva rețelelor de socializare. Aș fi ipocrită, doar am cont și sunt destul de activă. Nu le consider nocive, le consider un alt simbol al cursului pe care îl urmează de câteva zeci de ani lumea în care trăim. Curs regresiv, aș zice, mai curând. Dar căruia nu i te poți împotrivi. Până la urmă, decât să nu socializezi deloc, poate e preferabilă varianta asta.