Lună plină

E lună plină-astă seară,

Rotundă,-argintie și grea,

Atârnă pe cerul de smoală

Și-apasă pe inima mea.

Iar ochiul ei mare de gheață,

Frison dureros de metal,

Străpunge perdeaua de pâclă

Și tulbură negrul fatal.

Nici stele nu-ndrăznesc s-apară,

Nici țipăt de păsări n-aud,

Privesc fără țintă afară,

Obrazul nu-l simt că e ud.

Doar gândul mi-aleargă haotic

Și caută să prindă ceva,

Să simtă departe, în negru,

Gând cald ieșind în calea sa.

Dar știu că la capăt de lume,

Luna ta nu se vede la fel,

Că e mai ușoară, mai caldă,

Obrazu-ți nu-i umed nici el.

Nu cauți cu privirea înaltul,

De dor chipu-ți nu pare trist,

Cerul tău poartă vesele stele,

Pictate ca de-un penel de-artist.

Și plec la culcare-n tăcere,

Pe perna mi-așez chipul alb,

Privesc înc-o dată la lună,

Urând al său disc rece, dalb.

Și vreau să visez doar un soare

Fierbinte, de aur topit,

Sub el să mă-ncălzesc cu altul,

Din suflet tu să-mi fi pierit.