Am citit astăzi pe pagina de Facebook a unei prietene o poezie de Cella Serghi, despre bucuriile simple ale vieții, care sunt și rațiunea de a fi, de a prețui ceea ce ai și ceea ce te înconjoară.
Mi-am adus aminte instantaneu de Nicu Constantinescu, un domn în vârstă extrem de plăcut și de elegant, sensibil și inteligent, fost director în Banca Națională, apropiat de noi până în ziua în care s-a dus. Eu l-am cunoscut când m-am căsătorit cu soțul meu, el îl cunoscuse pentru că, pe vremuri, făcuseră ceea ce se numea schimb de locuință. Sunt suflete care simt cumva o afinitate dincolo de explicații sau de logică, iar domnul Constantinescu îl plăcuse pe Cristi, iar ulterior, pe mine. Îmi spunea mereu, sigur că mai mult cu gentilețea unui domn de modă veche care știe cum să complimenteze potrivit fiecare femeie, că sunt ca și fata lui. Era atât de delicat și de cald, inspira atâta bucurie simplă și liniște, era imposibil să nu găsești în el inspirație și model.
Rămăsese singur, după ce îi murise soția, pe care o venerase și despre care vorbea mereu cu un soi de adulație, însă atât de firească, încât mă făcea să mă întreb de fiecare dată cum o fi să însemni atât de mult pentru un om. Singurul fiu era plecat de multă vreme din țară, mai întâi în Olanda, apoi, definitiv, în Statele Unite. Mi-a lăsat impresia unui copil mult sub nivelul părinților săi, destul de oarecare și cam uscat la suflet, pentru că l-am cunoscut la momentul unei vizite pe care i-a făcut-o tatălui său, care l-a adus mândru și emoționat să ni-l prezinte. Sigur că preț de o oră, cât a durat vizita, s-au contrazis aproape încontinuu, ca doi oameni care nu mai împart de multă vreme nimic în afara sângelui, însă asta nu a părut să stingă nicio clipă luminița care sclipea în ochii ușor tulburi de ani ai domnului Constantinescu când îl privea.
De fiecare dată când ne vizita, povestirile lui se întorceau obsesiv la amintiri din perioada în care soția lui trăia, la bucuria pe care le-o adusese amândurora în viață copilul, la prăjiturile minunate și unice, desigur, pe care ea le făcea, grație educației desăvârșite pe care o primise la școala catolică de maici, unde învățase și bune maniere, și pian, și franceză, dar și toate tainele gospodăriei, despre obsesia ei pentru curățenie și felul în care îl certa când murdărea parchetul proaspăt spălat cu leșie, despre ipostazele în care îi apărea mereu în vis, mai ales în acel vis în care l-a salvat de la un infarct care i-ar fi putut fi fatal, despre vizitele aproape zilnice pe care i le făcea la mormânt și despre cum vorbea cu ea acolo... Sigur că își amintea și despre rigoarea și bucuria muncii din bancă, despre aprecierea care îi fusese arătată de oameni valoroși ai sistemului interbelic, până când a fost ostracizat de către noua orânduire comunistă. Astea erau amintirile lui cele mai dragi și asta era mereu ordinea în care le pomenea. Probabil ordinea pe care o ocupaseră și încă o ocupau toate în sufletul său.
Mai vorbea cu drag despre credința sa netulburată în Dumnezeu, care îi dădea putere și speranță, care îl trecuse peste durerea pierderii soției, câteva infarcte, o fractură de femur, cu imobilizarea și chinul care i-au urmat, peste singurătatea care îl măcina nemilos, ca o boală incurabilă. Mergea mereu la biserică și găsea în discuțiile cu duhovnicul lui confirmări sau răspunsuri la toate întrebările. Nimic nu îl speria, nici nu-i era teamă de moarte, era doar trist că moartea îl va rupe de lumea asta care îi era așa de dragă, în ciuda bolii, singurătății, chinului bătrâneții și umilințelor pe care le trăia din când în când.
Avea o dragoste de viață care îți lua răsuflarea. Îmi amintesc o vizită pe care ne-a făcut-o la birou într-o primăvara, bucuros că afară se încălzise și se putea plimba în sfârșit. Fusese cu o zi înainte în Cișmigiu și vorbea despre asta de parcă purta încă în piele toate senzațiile pe care le trăise acolo. Stătuse pe o bancă și privise lumea, copacii, iarba, păsările. Se încărcase iar cu energie, parcă îi fuseseră ridicați de pe umeri câțiva ani. Mi-a spus atunci o frază pe care nu cred că o voi uita vreodată, pentru că felul în care a rostit-o, fericirea din privirea lui când a spus-o, dar și simplitatea gândului și a expresiei au făcut-o să sune ca o revelație: "M-am uitat la păsărele și le-am ascultat cântând, am mirosit iarba de primăvară, am stat la soare... Ce frumoasă e viața asta!"
A iubit viața până în clipa în care a murit, singur cuc în apartamentul său de lângă Sala Palatului. Soția lui nu mai reușise să-i apară în vis și să-l prevină să cheme ambulanța. Sau lui i se făcuse mult prea dor de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu