Despre așteptări și tipare

V-am plictisit cu poeziile, așa că am decis să fac pauză, măcar astăzi. Deși a ajuns să mi se pară mult mai simplu să scriu în versuri. Mi se pare mai impersonal. De fapt nu impersonal e termenul cel mai potrivit. Însă e modul cel mai simplu de a-ți dezbrăca sufletul fără să fii impudic. Îți e permis aproape orice. Și chiar și în versuri scriind, tot mi s-au pus în cârcă toate sentimentele și ipostazele din fiecare poezie, mai ales că ele au fost invariabil de dragoste. Cumva e cinstit, nu am scris despre nimic din ce nu mi-ar fi fost familiar, am trecut oarecum prin toate sau le-am fost martor apropiat, doar că nu prin sau la toate acum. Am și eu o vârstă. Așa că liniștiți-vă, sunt bine! :)

Vreau să scriu astăzi câte ceva despre așteptări. Mai mult despre cele ale bărbaților în ceea ce privește femeile, că pe blogul meu am voie să fiu puțin subiectivă și partizană.

Ideea mi-a venit pornind de la postarea unei doamne, prietena unui prieten, pe care am citit-o în contextul obișnuitului scrolling de pe Facebook. Doamna întreba sau se întreba retoric de ce este singura femeie din orașul respectiv care poartă fustă și tocuri. Ideea era aceea că fusta și tocurile erau strâns și indispensabil legate de noțiunea de feminitate, mai ales că bărbații șoferi opreau la trecerea de pietoni și îi dădeau prioritate chiar când semaforul interzicea traversarea. Și m-am gândit că, probabil, mulți bărbați nu concep într-adevăr femeia altfel decât pe tocuri și în fustă. De fapt chiar știu că e așa, nu a fost nevoie să mă gândesc prea mult. Ați auzit de ideea că nu ești femeie de ajuns dacă nu ai părul lung? Sau dacă, Doamne-ferește, mai scapi câte-o vorbă deocheată? Ori dacă nu ești o bună "gospodină" (cuvânt garantat generator de indigestie în ceea ce mă privește)? Lista poate continua, dar nu are rost, ați înțeles ideea.

Scandalizându-mă în sinea mea în legătură cu asta, mi-am amintit diverse episoade din viața mea în care diverși bărbați mi-au cerut sau sugerat, în funcție de abilitatea personală și de tact, să schimb câte ceva la mine. Mi s-au cerut ba breton, ba ruj pe buze, păr lung (când îl aveam scurt) sau scurt (când îl aveam lung), bucle (când era coafat drept), schimbarea culorii după preferința 'mnealui în momentul respectiv etc. Nu mai vorbesc de clișeele cu desu-uri de o anumită culoare sau dintr-un anume material, de diferite accesorii sau de pretenții legate de ce și cum m-ar prinde vestimentar. Eu fac negreșit urticarie la pretenții de orice gen, mai ales când implică și ceva clișee ieftine de tip "femeia Barbie", ca atare nu are rost să spun urmările unor astfel de episoade. Acum am părul lung printre altele și pentru că soțului meu îi place mai mult cum îmi stă cu părul scurt. Mi-a spus asta și efectul a fost fix invers. Nu sunt foarte rezonabilă când e vorba de orgoliu, deși știu că nu e sănătos să fii așa încrâncenat. La orgoliul meu țin, așa, nesănătos cum este. Și la tot ce ține de mine, de gusturile mele, de confortul meu, de echilibrul meu interior. Nu i-aș spune egoism, pentru că renunț cu drag și fără regrete la anumite lucruri sau le adaptez cumva, din dragoste sau din preocupare pentru alții, dar o fac în termenii mei și mai ales cu condiția să nu mi se pretindă asta. Sau să mi se "sugereze". Lucrurile astea se simt și se descoperă. A grăbi procesul nu face decât să creeze distanță, în loc să apropie. Sigur, vorbesc din punctul meu de vedere, poate sunt și femei cărora le place. Sau pe care nu le deranjează.

Cumva sunt sigură că mare parte din așteptări și sugestii sunt de bună credință. E firesc să-ți judeci și să cauți să-ți croiești relația în raport cu proiecția pe care ți-ai făcut-o în timp, pe care ți-o dorești cât mai fidel reprodusă în realitate.Și să cauți să te armonizezi cu partenerul. De altfel, asta se și întâmplă în mod firesc după o perioadă mai lungă petrecută alături de el. Însă cred că lucrurile astea ar trebui să se întâmple natural și fără condiționări sau așteptări. E bine să îți alegi acel partener care corespunde de la început acelor așteptări peste care știi sau simți că nu poți trece, de la care nu poți face rabat. Am mai vorbit despre asta, e nejustificat să speri că oamenii se vor schimba în timp în direcția pe care ți-o dorești. Se poate întâmpla, dar cel mai sigur e că nu se va întâmpla asta. Așteptările nerealiste generează frustrări, iar frustrările erodează sentimentele.

Feminitatea nu e legată de fuste, tocuri, rujuri, lungimea părului sau talentele gospodărești. Nici măcar de fizic neapărat sau de înzestrările într-ale amorului ale unei femei. Însă e o noțiune atât de inefabilă, încât nu vreau să o amestec acum cu mirosul de sarmale al gospodinelor sau cu port-jartierele și bondul platinat al femeilor Barbie. E un subiect aparte, care merită atenție și dedicare specială. Așa că orice pretenție în sensul celor de mai sus nu mi se pare decât o dovadă de meschinărie în gândire și în felul de a privi și de a te raporta la femei. Și mă deranjează mai ales așteptările articulate de bărbații care observă imediat kilogramele în plus sau celulita unei femei, ori cine știe ce alte defecte reale sau imaginare în raport cu reprezentarea idealului lor feminin, însă uită să observe în oglindă sau măcar în sine burta care li se răsfrânge peste curea, începutul de chelie, unghiile neîngrijite, mirosul corporal generat de lenea de a face duș chiar zilnic sau pantofii prăfuiți. Nu spun că toți bărbații sunt așa, nici nu spun că burta sau chelia sunt o problemă, însă nici pantalonii în loc de fustă sau balerinii în loc de pantofi stiletto nu ar trebui să fie.

Odată ce în viața ta intră un om, pe care la un moment dat tu l-ai ales și l-ai invitat să intre, e natural sau de bun simț să îi respecți individualitatea. Să nu-l înghesui imediat în forma turnată de tine în raport cu ceea ce alții ți-au desenat în subconștient. Nici măcar în forma preluată prin mimetism din familie, unde bărbatul era poate șeful și femeia stătea cuminte la locul indicat sau cocea vrednică plăcinte și croșeta căciulițe și șosete călduroase. Și să te apuci să cioplești tot ce depășește conturul formei. Cu dragoste și răbdare, totul se armonizează în cele din urmă. Sau cele mai multe. Iar la celelalte mai putem închide și ochii, că nici noi nu suntem perfecți, nu? Până la urmă, așa cum spunea Camil Petrescu, "o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie. Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei."