Dincolo de tragism și de compasiunea pe care o trezesc imaginile, care pleacă de la o femeie fericită, iubită, vie, trec prin toate fazele degradante fizic ale bolii și se sfârșesc cu confirmarea sentinței implacabile la moarte, "demersul" ma revoltă, chiar dacă încerc să îl înțeleg omenește și poate avea motivații dintre cele mai sensibile.
Suferința și moartea sunt atât de intime și de personale! Nu ar trebui să fie hrană sau spectacol pentru nimeni. Poate a fost dorința ei expresă, însă chiar și așa presupune să îți vinzi sufletul înainte de a accepta sa o respecți. Poate și eu mi-aș vinde sufletul pentru cineva pe care îl iubesc, însa m-ar durea foarte rău… Omul ăla nu îți rămâne în memorie bolnav, distrus, suferind și fără păr… Ce rost are sa păstrezi asemenea "amintiri" și să le mai împarți și cu alții? Dacă l-ai iubit…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu