O lună de blog

A trecut o lună de blogăreală. Ceva mai mult de o lună, pentru că prima postare a fost în 23 octombrie. Însă oricum nu am inspirație, am niște zile mai proaste din punctul ăsta de vedere. Așa că, în lipsa oricărei alte idei și fiindcă aveam fix 30 de postări, prefer să marchez cumva ziua de astăzi ca pe o primă aniversare - o lună de blog și vreo 1300 de vizite. 

Cine se pricepe știe probabil și că asta nu înseamnă mare lucru. Pentru mine înseamnă. Înseamnă ca la fiecare postare a mea am avut o medie de peste 40 de vizualizări, ceea ce e mult, eu fiind nimeni apărut de nicăieri. Pe lângă asta, nu am făcut niciun efort de promovare în afara postărilor pe pagina personală de Facebook. Având în vedere că nici prieteni pe Facebook nu am decât vreo 120, cred că e o medie bună. Oricum peste așteptări. Eu nu mă aștept oricum niciodată la nimic bun, deci așteptările mi-au fost spectaculos depășite. :) Le mulțumesc mult și celor câțiva prieteni care au considerat în anumite momente că postările erau suficient de interesate încât să merite o redistribuire. S-a întâmplat asta cu două poezii și trei articole.

Un alt motiv de bucurie este acela că am avut totuși cititori, câți au fost ei, deși scrisul meu, modest și neexersat, nu este pe gustul publicului actual. Nu tu mișto, nu tu măscări, nu tu subiecte controversate, nu tu poale în cap, nu tu mai nimic din ce se caută. Scriu și eu ce-mi vine, fără plan, fără target, fără miză, fără bani. Și încerc să fiu sinceră, ceea ce nu e o politică de marketing prea sănătoasă. Trebuie să joci puțin teatru pentru entertainment-ul publicului, ceea ce pe mine mă paralizează, nu pot. Deci e bine. 

Poezii nu am scris în viața mea, prima publicată pe blog a fost și prima scrisă. Îmi dau seama că sunt stângace și ușor naive, însă sunt poeziile mele. Poate o să pot și mai bine, habar nu am. Cea mai citită a rămas tot "Minte-mă frumos", cu 117 vizualizări.

Am citit ieri 20 de sfaturi pentru a scrie bine ale lui Umberto Eco. Vreo câteva metehne, după cum reieșea din sfaturile lui de tip "așa nu", tot am. Metehne tehnice, că despre stil, originalitate sau calitate ce să aflu de la Umberto Eco? Nu sunt vreo stea în devenire, asta e limpede pentru toată lumea. Dar câți dintre cei care scriu sunt?

Așa că am intrat în cea de a doua lună. Hai la mulți ani pentru mine!

Despre așteptări și tipare

V-am plictisit cu poeziile, așa că am decis să fac pauză, măcar astăzi. Deși a ajuns să mi se pară mult mai simplu să scriu în versuri. Mi se pare mai impersonal. De fapt nu impersonal e termenul cel mai potrivit. Însă e modul cel mai simplu de a-ți dezbrăca sufletul fără să fii impudic. Îți e permis aproape orice. Și chiar și în versuri scriind, tot mi s-au pus în cârcă toate sentimentele și ipostazele din fiecare poezie, mai ales că ele au fost invariabil de dragoste. Cumva e cinstit, nu am scris despre nimic din ce nu mi-ar fi fost familiar, am trecut oarecum prin toate sau le-am fost martor apropiat, doar că nu prin sau la toate acum. Am și eu o vârstă. Așa că liniștiți-vă, sunt bine! :)

Vreau să scriu astăzi câte ceva despre așteptări. Mai mult despre cele ale bărbaților în ceea ce privește femeile, că pe blogul meu am voie să fiu puțin subiectivă și partizană.

Ideea mi-a venit pornind de la postarea unei doamne, prietena unui prieten, pe care am citit-o în contextul obișnuitului scrolling de pe Facebook. Doamna întreba sau se întreba retoric de ce este singura femeie din orașul respectiv care poartă fustă și tocuri. Ideea era aceea că fusta și tocurile erau strâns și indispensabil legate de noțiunea de feminitate, mai ales că bărbații șoferi opreau la trecerea de pietoni și îi dădeau prioritate chiar când semaforul interzicea traversarea. Și m-am gândit că, probabil, mulți bărbați nu concep într-adevăr femeia altfel decât pe tocuri și în fustă. De fapt chiar știu că e așa, nu a fost nevoie să mă gândesc prea mult. Ați auzit de ideea că nu ești femeie de ajuns dacă nu ai părul lung? Sau dacă, Doamne-ferește, mai scapi câte-o vorbă deocheată? Ori dacă nu ești o bună "gospodină" (cuvânt garantat generator de indigestie în ceea ce mă privește)? Lista poate continua, dar nu are rost, ați înțeles ideea.

Scandalizându-mă în sinea mea în legătură cu asta, mi-am amintit diverse episoade din viața mea în care diverși bărbați mi-au cerut sau sugerat, în funcție de abilitatea personală și de tact, să schimb câte ceva la mine. Mi s-au cerut ba breton, ba ruj pe buze, păr lung (când îl aveam scurt) sau scurt (când îl aveam lung), bucle (când era coafat drept), schimbarea culorii după preferința 'mnealui în momentul respectiv etc. Nu mai vorbesc de clișeele cu desu-uri de o anumită culoare sau dintr-un anume material, de diferite accesorii sau de pretenții legate de ce și cum m-ar prinde vestimentar. Eu fac negreșit urticarie la pretenții de orice gen, mai ales când implică și ceva clișee ieftine de tip "femeia Barbie", ca atare nu are rost să spun urmările unor astfel de episoade. Acum am părul lung printre altele și pentru că soțului meu îi place mai mult cum îmi stă cu părul scurt. Mi-a spus asta și efectul a fost fix invers. Nu sunt foarte rezonabilă când e vorba de orgoliu, deși știu că nu e sănătos să fii așa încrâncenat. La orgoliul meu țin, așa, nesănătos cum este. Și la tot ce ține de mine, de gusturile mele, de confortul meu, de echilibrul meu interior. Nu i-aș spune egoism, pentru că renunț cu drag și fără regrete la anumite lucruri sau le adaptez cumva, din dragoste sau din preocupare pentru alții, dar o fac în termenii mei și mai ales cu condiția să nu mi se pretindă asta. Sau să mi se "sugereze". Lucrurile astea se simt și se descoperă. A grăbi procesul nu face decât să creeze distanță, în loc să apropie. Sigur, vorbesc din punctul meu de vedere, poate sunt și femei cărora le place. Sau pe care nu le deranjează.

Cumva sunt sigură că mare parte din așteptări și sugestii sunt de bună credință. E firesc să-ți judeci și să cauți să-ți croiești relația în raport cu proiecția pe care ți-ai făcut-o în timp, pe care ți-o dorești cât mai fidel reprodusă în realitate.Și să cauți să te armonizezi cu partenerul. De altfel, asta se și întâmplă în mod firesc după o perioadă mai lungă petrecută alături de el. Însă cred că lucrurile astea ar trebui să se întâmple natural și fără condiționări sau așteptări. E bine să îți alegi acel partener care corespunde de la început acelor așteptări peste care știi sau simți că nu poți trece, de la care nu poți face rabat. Am mai vorbit despre asta, e nejustificat să speri că oamenii se vor schimba în timp în direcția pe care ți-o dorești. Se poate întâmpla, dar cel mai sigur e că nu se va întâmpla asta. Așteptările nerealiste generează frustrări, iar frustrările erodează sentimentele.

Feminitatea nu e legată de fuste, tocuri, rujuri, lungimea părului sau talentele gospodărești. Nici măcar de fizic neapărat sau de înzestrările într-ale amorului ale unei femei. Însă e o noțiune atât de inefabilă, încât nu vreau să o amestec acum cu mirosul de sarmale al gospodinelor sau cu port-jartierele și bondul platinat al femeilor Barbie. E un subiect aparte, care merită atenție și dedicare specială. Așa că orice pretenție în sensul celor de mai sus nu mi se pare decât o dovadă de meschinărie în gândire și în felul de a privi și de a te raporta la femei. Și mă deranjează mai ales așteptările articulate de bărbații care observă imediat kilogramele în plus sau celulita unei femei, ori cine știe ce alte defecte reale sau imaginare în raport cu reprezentarea idealului lor feminin, însă uită să observe în oglindă sau măcar în sine burta care li se răsfrânge peste curea, începutul de chelie, unghiile neîngrijite, mirosul corporal generat de lenea de a face duș chiar zilnic sau pantofii prăfuiți. Nu spun că toți bărbații sunt așa, nici nu spun că burta sau chelia sunt o problemă, însă nici pantalonii în loc de fustă sau balerinii în loc de pantofi stiletto nu ar trebui să fie.

Odată ce în viața ta intră un om, pe care la un moment dat tu l-ai ales și l-ai invitat să intre, e natural sau de bun simț să îi respecți individualitatea. Să nu-l înghesui imediat în forma turnată de tine în raport cu ceea ce alții ți-au desenat în subconștient. Nici măcar în forma preluată prin mimetism din familie, unde bărbatul era poate șeful și femeia stătea cuminte la locul indicat sau cocea vrednică plăcinte și croșeta căciulițe și șosete călduroase. Și să te apuci să cioplești tot ce depășește conturul formei. Cu dragoste și răbdare, totul se armonizează în cele din urmă. Sau cele mai multe. Iar la celelalte mai putem închide și ochii, că nici noi nu suntem perfecți, nu? Până la urmă, așa cum spunea Camil Petrescu, "o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie. Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei."

Intuiție

M-am împiedicat de tine
Printre gânduri și-ntâmplări
Și-am blocat o clipă mintea
Cu prea multe întrebări.

Cine ești? Ce simți? Cum oare?
De ce eu? Când? Tot așa...
Căutând cu zel răspunsuri
Uitasem și-a respira.

Inima, slabă și proastă,
Păgubită de-oxigen,
Cu-o sincopă dureroasă
Ghiont dădea și-n abdomen.

Fluturi în stomac crezusem
Că am căpătat cumva,
Doar că mintea, deșteptată,
Începuse-a lumina.

Nu tu fluturi, nici vreo vrajă,
Doar un episod ciudat,
O-ntâlnire fortuită
Cu un trecător blazat.

Mi-am cerut iertare mie
Că-i dădusem minții pas
Spre a căuta răspunsuri
În loc să se-ncreadă-n "nas".

Călător

Când te-am cunoscut
Aveai cele mai urâte haine.
Rupte, decolorate și vechi.
Pantofi erau murdari
De praf de drumuri prea bătute,
Gândurile se încărcaseră și ele
Cu noroiul unei toamne prea lungi,
Reci și ploioase.
Miroseai a tutun rece,
Iar ochii priveau mereu departe,
Undeva unde doar tu vedeai.
Nu știu dacă înainte sau înapoi.
Trăgeai după tine un bagaj inform,
Încărcat cu greul unei vieți întregi.
Numai nimicuri
Pe care nu te înduraseși să le lași.
L-ai așezat la picioare preț de câteva clipe.
Nu mai știu dacă au fost minute, ore sau zile.
Am tot vorbit despre fleacuri,
Ca doi vecini de compartiment
Într-un tren care are întârziere
Și te-am primit în sufletul meu,
Așa, cu picioarele murdare
Și cu toate bagajele.
La stația următoare coborâm împreună
Și aruncăm toate vechiturile.

Reflexii

Când îmi privesc în tine chipul,
Mi-aduc aminte că trăiesc.
Îmi vine să mă joc cu viața,
Să simt că iar copilăresc.

Când îmi aud prin tine vocea,
Îmi amintesc că știu să cânt.
Glasul mi-l pun pe note-nalte
Și-l las să umble dus de vânt.

Când îmi ating cu tine pielea,
Fragedă-mi pare ca un crin.
În mângâiere se dezmiardă,
Iar tremurul nu i-l rețin.

Când cu parfumul meu te satur,
Îl simt și eu amețitor.
Petale despletesc nebună,
Farmec să-ți fac, să mori de dor.

Când oglindești a mea iubire,
Aș vrea să țină nesfârșit,
Să fim nemuritori ca zeii,
Împrăștiați în infinit.

Când unul altuia ne suntem
Oglindă și ecou și glas,
Nimic nu poate să ne facă
Să spunem tragic "bun rămas".

Pentru domnul Constantinescu

Am citit astăzi pe pagina de Facebook a unei prietene o poezie de Cella Serghi, despre bucuriile simple ale vieții, care sunt și rațiunea de a fi, de a prețui ceea ce ai și ceea ce te înconjoară.

Mi-am adus aminte instantaneu de Nicu Constantinescu, un domn în vârstă extrem de plăcut și de elegant, sensibil și inteligent, fost director în Banca Națională, apropiat de noi până în ziua în care s-a dus. Eu l-am cunoscut când m-am căsătorit cu soțul meu, el îl cunoscuse pentru că, pe vremuri, făcuseră ceea ce se numea schimb de locuință. Sunt suflete care simt cumva o afinitate dincolo de explicații sau de logică, iar domnul Constantinescu îl plăcuse pe Cristi, iar ulterior, pe mine. Îmi spunea mereu, sigur că mai mult cu gentilețea unui domn de modă veche care știe cum să complimenteze potrivit fiecare femeie, că sunt ca și fata lui. Era atât de delicat și de cald, inspira atâta bucurie simplă și liniște, era imposibil să nu găsești în el inspirație și model.

Rămăsese singur, după ce îi murise soția, pe care o venerase și despre care vorbea mereu cu un soi de adulație, însă atât de firească, încât mă făcea să mă întreb de fiecare dată cum o fi să însemni atât de mult pentru un om. Singurul fiu era plecat de multă vreme din țară, mai întâi în Olanda, apoi, definitiv, în Statele Unite. Mi-a lăsat impresia unui copil mult sub nivelul părinților săi, destul de oarecare și cam uscat la suflet, pentru că l-am cunoscut la momentul unei vizite pe care i-a făcut-o tatălui său, care l-a adus mândru și emoționat să ni-l prezinte. Sigur că preț de o oră, cât a durat vizita, s-au contrazis aproape încontinuu, ca doi oameni care nu mai împart de multă vreme nimic în afara sângelui, însă asta nu a părut să stingă nicio clipă luminița care sclipea în ochii ușor tulburi de ani ai domnului Constantinescu când îl privea.

De fiecare dată când ne vizita, povestirile lui se întorceau obsesiv la amintiri din perioada în care soția lui trăia, la bucuria pe care le-o adusese amândurora în viață copilul, la prăjiturile minunate și unice, desigur, pe care ea le făcea, grație educației desăvârșite pe care o primise la școala catolică de maici, unde învățase și bune maniere, și pian, și franceză, dar și toate tainele gospodăriei, despre obsesia ei pentru curățenie și felul în care îl certa când murdărea parchetul proaspăt spălat cu leșie, despre ipostazele în care îi apărea mereu în vis, mai ales în acel vis în care l-a salvat de la un infarct care i-ar fi putut fi fatal, despre vizitele aproape zilnice pe care i le făcea la mormânt și despre cum vorbea cu ea acolo... Sigur că își amintea și despre rigoarea și bucuria muncii din bancă, despre aprecierea care îi fusese arătată de oameni valoroși ai sistemului interbelic, până când a fost ostracizat de către noua orânduire comunistă. Astea erau amintirile lui cele mai dragi și asta era mereu ordinea în care le pomenea. Probabil ordinea pe care o ocupaseră și încă o ocupau toate în sufletul său.

Mai vorbea cu drag despre credința sa netulburată în Dumnezeu, care îi dădea putere și speranță, care îl trecuse peste durerea pierderii soției, câteva infarcte, o fractură de femur, cu imobilizarea și chinul care i-au urmat, peste singurătatea care îl măcina nemilos, ca o boală incurabilă. Mergea mereu la biserică și găsea în discuțiile cu duhovnicul lui confirmări sau răspunsuri la toate întrebările. Nimic nu îl speria, nici nu-i era teamă de moarte, era doar trist că moartea îl va rupe de lumea asta care îi era așa de dragă, în ciuda bolii, singurătății, chinului bătrâneții și umilințelor pe care le trăia din când în când.

Avea o dragoste de viață care îți lua răsuflarea. Îmi amintesc o vizită pe care ne-a făcut-o la birou într-o primăvara, bucuros că afară se încălzise și se putea plimba în sfârșit. Fusese cu o zi înainte în Cișmigiu și vorbea despre asta de parcă purta încă în piele toate senzațiile pe care le trăise acolo. Stătuse pe o bancă și privise lumea, copacii, iarba, păsările. Se încărcase iar cu energie, parcă îi fuseseră ridicați de pe umeri câțiva ani. Mi-a spus atunci o frază pe care nu cred că o voi uita vreodată, pentru că felul în care a rostit-o, fericirea din privirea lui când a spus-o, dar și simplitatea gândului și a expresiei au făcut-o să sune ca o revelație: "M-am uitat la păsărele și le-am ascultat cântând, am mirosit iarba de primăvară, am stat la soare... Ce frumoasă e viața asta!"

A iubit viața până în clipa în care a murit, singur cuc în apartamentul său de lângă Sala Palatului. Soția lui nu mai reușise să-i apară în vis și să-l prevină să cheme ambulanța. Sau lui i se făcuse mult prea dor de ea.

Condamnare

Mi-ai dat un ciob din lumea ta,
Și pauza de țigară-a vieții,
Bucăți de suflet colorat,
Caii cei verzi umplând pereții.

Cuvintele rostite-n șoaptă,
Și furișatul vinovat,
Sărutul doar furat pe fugă,
Marcat cu roșu a păcat.

Toate-n hârtie de cadouri,
Și cu parfum aiuritor,
Himera unei vrăji greșite,
Rostite strâmb de-un vrăjitor.

Și le-am visat noapte de noapte,
Până când perna s-a-mbibat
De-atâtea lacrimi plânse-n taină,
De-atâta dor neconsolat.

Lacăt am pus atunci iubirii,
Și am lăsat-o fără glas,
I-am stins lumina în celulă,
Nici nu m-am mai uitat la ceas.

Nu știu ce face, dacă-i vie,
Dacă m-așteaptă să o scot
Să vadă iar lumina zilei.
Să dau ochii cu ea nu pot.

Empatie

De câte ori sufletul primește o palmă,
Îți vine să-l smulgi și să-l strivești sub talpă.
Cum a lăsat să se întâmple asta?!
Din nou!?
Îngenuncheat și gol în fața durerii,
Sperând că ceva o va îndupleca,
Cu lacrimi și zâmbete amestecate,
Naiv și abandonat propriei neputințe,
Nu face nimic să se împotrivească.
Degeaba îi spui, degeaba i-ai mai spus,
Nu ascultă niciodată.
Îți vine să-l smulgi și să-l omori!
Dar ți se face milă.
În fond, e la fel de naiv ca tine.
Și fără el ce-ai fi?...
Îl strângi încă o dată de jos
Și îl ascunzi.
Măcar până se vindecă...
Măcar de-ar fi înțeles de data asta!

Sărută-mi...

Sărută-mi ochii cu privirea,
Și mâinile cu lacrimile.
Sărută-mi buzele cu vorbele tale,
Și trupul cu așteptările.
Sărută-mi sufletul cu speranța
Și mintea cu întrebările.
Sărută-mi dorul cu prezența,
Și visele cu parfumul tău pe pernă.
Sărută-mă și eu îți voi răspunde.
Când îmi vei atinge ochii cu privirea,
Eu îți voi întinde mâna.
Când cu lacrimi calde îmi vei uda mâinile,
Eu voi veni spre tine cu gura.
Când vei strecura vorbe dulci între buzele mele,
Mă voi lipi de tine cu trupul.
Când așteptările îmi vor înfiora trupul,
Sufletul meu va fi deja al tău,
Plin de speranță.
Doar mintea va fi chinuită de întrebări,
Dar prezența ta îmi va stinge dorul,
Parfumul tău pe pernă îmi va alinta visele
Și nu va mai conta nimic altceva.
Abia atunci voi fi a ta,
Și îmi voi omorî mintea,
Ca să scap de întrebări
Și să te iubesc.

Când va muri iubirea

Știu că-ntr-o zi îmi va muri iubirea,
Și-n suflet îmi va fi un timp pustiu.
Voi căuta să uit încet de tine
Și poate fericită iar să fiu.

Nu va muri de dor sau drag prea mare,
Nici de durere, nici de mână rea.
O vom ucide doar cu nepăsarea,
Indiferența ta și-a mea, prea grea.

Nici nu vom ști când se va stinge, tristă,
Cu răni ascunse pe sub haine vechi.
Vom plânge poate-atunci de neputință,
Cu lacrimi rătăcite, neperechi.

Nici nu vom mai găsi în noi puterea
De a ne mângâia sau regăsi.
Străin vei sta alăturea de mine,
Eu pentru tine-aidoma voi fi.

Și vom porni pe drumuri neștiute,
Iar teama ne va-ndepărta mai mult.
Tu vinovată mă vei ști pe mine,
Deși plecat vei fi fost mai demult.

Și frică mi-e de-acum de ziua asta,
Aș vrea ca timpul să îl pot opri,
Să ne ascundem undeva departe,
În brațe strâns și sigur să mă ții.

Tu să îmi pui pe inimă pecete,
Iar eu să-ți tai în carne jurământ,
Sărutul lacom să ne fie lege
Că ne-aparținem veșnic pe Pământ.

Dar stau și te iubesc așa, cu teamă,
Iar pentru azi mi-e dragostea de-ajuns.
Când va veni moartea iubirii noastre,
Nu va conta oricum niciun răspuns.

Minte-mă frumos

Minte-mă frumos!
Nu e deloc greu.
Trebuie doar să fii atent la ce îți spun
Cu ochii, cu gura, cu mâinile,
Cu roșul din obraji sau cu tăcerile,
Cu muzica pe care o ascult,
Cu lacrimile, cu zâmbetele,
Cu strângerile de inimă,
Cu speranța cu care privesc spre cer,
Cu fiorul pielii când o atingi,
Cu felul în care pășesc când mă urmărești,
Cu vorbele pe care ți le scriu când ești departe,
Cu reproșurile,
Cu gustul sărutului,
Cu mirosul părului,
Cu suspinul pieptului când pleci,
Cu bătăile inimii când te întorci.
Trebuie doar să fii atent.
Să vrei să înțelegi
Și să mă iubești atât cât să știi să spui
Cele mai frumoase minciuni.
Să-mi spui că sunt frumoasă, cea mai frumoasă,
Că mă iubești mult, cel mai mult,
Că nu vei pleca prea curând, chiar niciodată,
Că ai nevoie de mine ca să fii fericit
Sau chiar ca să trăiești.
Să le spui atât de apăsat
Încât să ajungi să le crezi și tu.
Și să nu mai poți să respiri fără ele
Și fără mine.
Promit să le ascult ca un copil
Și să le cred.

Dor

Mi-e dor de vorbe calde,
Mi-e dor de râs nebun,
Mi-e dor să merg de mână,
Pe plâns să mă răzbun.

Mi-e dor să fiu iubită,
Mi-e dor să simt iar dor,
Mi-e dor să-mi știi iubirea
Ca cel mai sfânt odor.

Mi-e dor s-alerg prin ploaie,
Iar tu să mă urmezi,
Mi-e dor să-mi astupi gura
Și-n mine doar să crezi.

Mi-e dor să bem cafeaua,
De toate să vorbim,
Să-mi săruți blând obrazul
Și iar copii să fim.

Mi-e dor să vedem lumea,
Să o privim uimiți,
Să plângem împreună
Și să dormim cuminți.

Mi-e dor să-ți simt dorința,
Mi-e dor să mă adori,
Mi-e dor să-ți caut ochii,
Iar tu să îi cobori.

Mi-e dor de toate astea,
Și mâinele-l aștept,
Să vină și să-mi pună
Din nou inima-n piept.

Lună plină

E lună plină-astă seară,

Rotundă,-argintie și grea,

Atârnă pe cerul de smoală

Și-apasă pe inima mea.

Iar ochiul ei mare de gheață,

Frison dureros de metal,

Străpunge perdeaua de pâclă

Și tulbură negrul fatal.

Nici stele nu-ndrăznesc s-apară,

Nici țipăt de păsări n-aud,

Privesc fără țintă afară,

Obrazul nu-l simt că e ud.

Doar gândul mi-aleargă haotic

Și caută să prindă ceva,

Să simtă departe, în negru,

Gând cald ieșind în calea sa.

Dar știu că la capăt de lume,

Luna ta nu se vede la fel,

Că e mai ușoară, mai caldă,

Obrazu-ți nu-i umed nici el.

Nu cauți cu privirea înaltul,

De dor chipu-ți nu pare trist,

Cerul tău poartă vesele stele,

Pictate ca de-un penel de-artist.

Și plec la culcare-n tăcere,

Pe perna mi-așez chipul alb,

Privesc înc-o dată la lună,

Urând al său disc rece, dalb.

Și vreau să visez doar un soare

Fierbinte, de aur topit,

Sub el să mă-ncălzesc cu altul,

Din suflet tu să-mi fi pierit.

Facebook sau Facelife?

M-am întrebat de multe ori ce caut eu pe Facebook. Nu am conturi pe alte rețele de socializare. Nici conturi multiple sau false, de tipul “Stapan sau sclav Gigi”. Cont cât se poate de adevărat la un moment dat, de altfel, știu de la o prietenă. Căci fusese abordată "pe privat" de personaj...
 

Nu am suferit fără Facebook. Nu pentru că aveam o viață plină de aventuri. Ci pentru că nu experimentasem lucrul asta. Fericiți cei săraci cu duhul. Mi-am făcut cont ca să pot face pagina pentru biroul meu, nu intru în detalii, o chestie la fel de inutilă ca o cură de slăbire cu ceafă de porc și cartofi prăjiți. Dar am vrut sa intru în rândul lumii și m-am pricopsit, vrând-nevrând, și cu un cont personal.

Eram inițial jenată ca nu aveam prea mulți prieteni. Și nu-mi prea venea să trag cunoscuții de mânecă, să-i cer “în prietenie”. Treptat, s-au adunat destui în listă, tot timpul prea mulți în raport cu numărul celor cu care chiar ai cât de cât o relație de prietenie. Interacțiunea era la început forțată și stângace, am deprins treptat regulile nescrise și caut să le respect. Chiar m-am documentat, că mi se părea că e cam haotic ce se întâmplă. M-am pus la curent cu bunele maniere virtuale, am încercat să mă adaptez și la lipsa lor. De multe ori am călcat și eu în străchini, mă rog... Cu unii prieteni sunt mai compatibilă, cu alții m-am dovedit complet incapabilă să relaționez. Sau ei cu mine, nu știu exact. Cert este că după o vreme mi-am dat seama că anumite lucruri mă indispun prea tare și am renunțat la o serie de prietenii. Fac periodic epurări ale listei. Gestul poate părea extrem, însa îl fac pentru echilibrul meu interior. Acum lista mea de prieteni se reduce la foști colegi de școală, rude și prieteni sau persoane cu care am constatat că pot avea o relație decentă și oarecum interactivă, nu doar ca să ne mobilăm reciproc listele de prieteni virtuali. Și mă bate gândul chiar să o mai restrâng... Accept destul de greu cereri noi. Nu mai am răbdare să o iau de la capăt mereu.

 

Ce cautăm noi toți pe Facebook? Gusturile și preocupările sunt foarte diverse, nu se poate face nicicum o generalizare. Nu vorbesc de cei care folosesc Facebook pe post de portavoce. Cu misiune sau fără, în speranța unei misiuni, cândva, de la cineva... Impresia mea este că majoritatea căutam să suplinim ceva ce ne lipsește în viața reală. Căutam iluzia unor relații, a unor prieteni, a conversațiilor, a aprecierii celor din jur, a apartenenței la CEVA. Ne bucuram când ceea ce postam e apreciat, ne distrăm schimbând glume sau comentarii sclipind de spirit, ne ironizăm, ne mințim unii pe alții sau pe sine cu sentimentul fals al luării de poziție sau al unei atitudini civice sau filantropice, ne amăgim că ceea ce spunem sau credem contează pentru cineva, ne simțim importanți putând sa comentăm în raport cu aproape orice, ne încordam mușchii încercând să dovedim câte ceva cuiva, ne etalăm copiii, vacanțele, hainele, animalele de companie, preocupările  (reale sau doar montate artistic pentru poza de Facebook)… Ne prefacem că toate astea interesează pe cineva. 

Este interes sau doar curiozitate? Cine are timp și nervi să fie cu adevărat interesat de ceea ce se întâmplă cu ceilalți? Procentul e atât de mic, încât intră în zecimalele ignorate…

Nu primim nimic adevărat în schimb. Și ratăm, probabil, șansa unor interacțiuni reale cu oamenii, anchilozându-ne treptat abilitatea de a relaționa și de a comunica firesc. Facebook a apărut ca răspuns sau ca soluție pentru o nevoie umană. Aceea de a socializa, singura în măsura să dezvolte complet ființa umană. Pentru care oamenii nu mai au timp și dispoziție întotdeauna. Când vrei să tragi chiulul la birou, fără să se sesizeze șeful sau în intimitatea casei tale e mai simplu să te prefaci interesat de alții decât față în față. Îți ia mai puțin timp, îți cere mai puțină implicare, poți să stai în haine de casă, mâncând popcorn (sau semințe), poți să închizi imediat dacă nu mai ai chef, poți să disimulezi mai ușor. Poți să te amăgești cu iluzia că pe alții chiar îi interesează pozele cu cățelul tău, că se bucură sau te invidiază pentru mașina cea nouă, că sunt încântați sau galbeni de ciudă pentru destinația de vacanță pe care ai ales-o. Sau chiar dacă nu te amăgești cu gândurile astea, poți să împărtășești oricum tot ceea ce-ți trece prin cap, pentru că ești suveran pe peretele tău. Le poți băga pe gât altora tot ce crezi tu că e cool de împărțit. În virtutea unei imagini proprii.

De disimulat, toți disimulăm, într-o măsură mai mică sau mai mare. Defectele sunt elegant ascunse vederii altora, în schimb ne prefacem fie mai veseli, fie mai culți, mai inspirați, mai profunzi, mai empatici, mai umani, mai rafinați… E ca atunci când ești îndrăgostit și, instinctiv, arăți acele laturi care simți că îi fac plăcere celuilalt și chiar le exacerbezi ușor, nu din rea voință sau premeditare neapărat, ci poate chiar din dorința umană și firească de a-i face pe plac, de a-l cuceri. 

Sigur că după o vreme și cu un minim de bunăvoință în a studia profilul cuiva, chiar fără să cauți cu obstinație asta, adevărata față a acestuia iese la iveală. Nu complet, însă suficient ca să se suprapună mai corect pe conturul real al personalității. Ne interesează cu adevărat asta? Cred ca doar atât cât sa ne raportăm mai corect, mai precaut sau mai dezinvolt la persoana respectivă. În fapt însă, avem prea puțină disponibilitate pentru profunzime, pentru realitate, pentru interes față de alții. Nu fiindcă am fi niște monștri, ci pentru că, pe undeva, e necesar să fim așa, pentru propria noastră protecție. Suntem, mai mult sau mai puțin, niște piese mărunte, captive unor reguli la care nu putem decât să subscriem. Nu sunt opționale.Și cu atâtea probleme personale, cine mai are timp de alții? Mai ales dacă ceea ce au ei de oferit e deprimant, negativist, generator de întrebări pentru care avem prea puțină aplecare sau disponibilitate? Egoismul e și o măsură a instinctului de conservare. Conservare a energiei proprii, a echilibrului, a iluziei, a liniștii personale. Nu dau cu piatra, am doza mea consistentă de egoism, plus o capacitate extrem de limitată în a face față agresiunilor exterioare, de orice natură. Până și vremea urâtă mă indispune.

Nu sunt împotriva rețelelor de socializare. Aș fi ipocrită, doar am cont și sunt destul de activă. Nu le consider nocive, le consider un alt simbol al cursului pe care îl urmează de câteva zeci de ani lumea în care trăim. Curs regresiv, aș zice, mai curând. Dar căruia nu i te poți împotrivi. Până la urmă, decât să nu socializezi deloc, poate e preferabilă varianta asta.

Fără titlu...

Am văzut astăzi pe net un fel de fotoreportaj. Cutremurător, cu fotografii făcute de un soț soției sale bolnave de cancer. Începea cu imagini dinainte de debutul bolii și se încheia cu patul gol de spital și cu piatra funerară.

Dincolo de tragism și de compasiunea pe care o trezesc imaginile, care pleacă de la o femeie fericită, iubită, vie, trec prin toate fazele degradante fizic ale bolii și se sfârșesc cu confirmarea sentinței implacabile la moarte, "demersul" ma revoltă, chiar dacă încerc să îl înțeleg omenește și poate avea motivații dintre cele mai sensibile.

Suferința și moartea sunt atât de intime și de personale! Nu ar trebui să fie hrană sau spectacol pentru nimeni. Poate a fost dorința ei expresă, însă chiar și așa presupune să îți vinzi sufletul înainte de a accepta sa o respecți. Poate și eu mi-aș vinde sufletul pentru cineva pe care îl iubesc, însa m-ar durea foarte rău… Omul ăla nu îți rămâne în memorie bolnav, distrus, suferind și fără păr… Ce rost are sa păstrezi asemenea "amintiri" și să le mai împarți și cu alții? Dacă l-ai iubit…

"You've got mail"

Am citit acum ceva vreme un articol simpatic despre agățatul pe Facebook. Și cum subiectul mi se pare de interes, plus că am observat din statisticile blogului meu că cel mai mult interesează temele legate de femei, bărbați și relațiile lor, abordez și eu cumva subiectul relațiilor care încep online, plecând de la cel la care fac referire doar ca pretext. Și folosind ca titlu numele unui film pe care îl iubesc.

Sumarul articolului citit de mine: o postare sensibilă gen melodie galeșă, dans pasional, flori, fete și băieți etc. înseamnă că atacul a fost declanșat și se așteaptă reacțiile. Căci, ca să fim corecți până la capăt, agățatul presupune și complicitatea victimei. Așa cum era prezentată acolo succesiunea evenimentelor, pentru ca "agățatul" să se producă, trebuie să existe și un răspuns din partea acesteia. Deci să nu demonizăm doar bărbații. Ei aruncă doar momeala. Se poate produce și invers fenomenul, să fie dânsa ceva mai curajoasă. Doar că în articolul cu pricina nu scria nimic de asta. Ce e și mai simpatic este că, tot conform acestuia, un astfel de “sportiv” pescuiește cu mai multe undițe simultan, iar primul pește prins nu e neapărat nici singurul vizat, nici singurul păstrat în găleată. (Așa am văzut eu că pun pescarii peștii, dar putem găsi și o altă metaforă, dacă asta sună prost).

Sigur că mai sunt și alte tehnici, nu asta mă interesează acum. Treaba voastră cum vă feriți, dacă vă feriți sau dacă vă place sau nu. Ce vreau eu să spun este că mi se pare imposibil să legi o relație în felul asta. Acum iarăși depinde ce înțelege fiecare prin relație.

 

Dacă vrei să porți niște conversații nevinovate cu cineva și se întâmplă ca partenerul de dialog să fie și inteligent, inspirat, amuzant..., cred că nu e așa o mare tragedie. Dacă vrei să îți înșeli bărbatul din treaba ta ce motive și nu prea te interesează cu cine, e o soluție. Dacă ești de felul tău mai neliniștită și trebuie să te liniștească cineva periodic, go for it! Dacă ești liberă și îți cauți iubirea sau nu ești liberă, dar totuși o cauți, mi se pare că s-ar putea să fie ceva necazuri. Nu știu dacă pentru toată lumea. Pentru unii însă, da.

Eu nu cred în relațiile astea moderne, cu debut virtual. Cu toate că cercetătorii britanici (desigur!) spun că un procent covârșitor debutează așa. M-am măritat înainte de apariția Facebook-ului și nici Internetul nu era cine știe ce pe vremea aia, așa ca m-am îndrăgostit clasic. La mine ordinea era văzut, plăcut, vorbit, întâlnit, îndrăgostit definitiv. Cu posibilitatea de e te opri și pe traseu, în orice punct, dacă ceva nu mergea bine. 

Partea asta cu văzutul și plăcutul era prima, și nu întâmplător. Pentru că "îndrăgostirea" tine și de simțuri, nu doar de minte. Se nasc niște emoții, declanșate de privirea omului, atingerea lui, mirosul (cu legătură directă cu igiena, dar nu numai), felul în care zâmbește și motivele pentru care o face, felul în care râde, în care pășește sau își poarta hainele, ce haine poartă, modul în care îi tratează pe alții, felul de a fi, că nu știu dacă să-i spun caracter. Luate în orice ordine, nu contează, că sunt la fel de importante și fiecare are un rol. Nu-mi spuneți că există cineva pentru care lucrurile astea “nu se pun”, că nu cred. Nu sunt aceleași pentru toți, însă contează. Și nu e vorba de un șablon, pentru că în fiecare om combinația e diferită. Și tot cauți și încerci diverse combinații până o găsești pe cea care îți dă fiorul ăla, fluturii… Altfel ne-am îndrăgosti pe baza unor chestionare care să testeze compatibilitatea. Ca la agenția matrimonială.

Revenind la relațiile cu debut virtual, poate că e posibil să schimbi ordinea și să faci mai întâi "evaluarea" intelectuală și, poate, pe cea a caracterului. E destul de ușor de ghicit și ăsta, oricât de fante de Obor s-ar da cineva și oricât ar încerca să te vrăjească. Dacă are bun simț online, va avea și în viața reală. Multe spune profilul de Facebook despre o persoană dacă ai răbdare să îl studiezi. Dacă vibrezi doar intelectual, e frumos, e necesar, dar nu suficient. Dacă vibrezi și emoțional, e foarte mișto, ești pe drumul cel bun. Dar cred că trebuie să vibrezi și fizic. Mi se pare chiar extrem de important. Cum îți dai seama de asta de după monitor? Mintea tine loc de fluturi?

Sigur că e posibilă și ordinea asta stranie impusă de o relație care începe online. Însă, dacă descoperi că omul real e cu totul altul decât cel care credeai tu că este sau că în realitate te lasă mai rece ca o gargară, e posibil ca până la momentul acela să fi investit deja o groază de speranțe și de suflet. Mai știți tipul ăla de probleme cu sacul în care sunt 10 șosete albe, 8 negre și 12 gri, la care întrebarea era "care este numărul minim de șosete pe care trebuie să le scoatem pe nevăzute, pentru a fi siguri că cel puțin două sunt de aceeași culoare"? Cam așa e și cu relațiile astea virtuale, dacă mă întrebați pe mine. Nu e mai simplu dacă șosetele sunt la vedere? "You've Got Mail" e film. Noi trăim în "real life".