Alienare

Am crescut atât de mult
Încât nu mai încap în mine
Nu știu nici unde încep
Nici unde mă termin
Vreau să mă adun laolaltă
Și rătăcesc în căutarea mea
Ca într-un labirint.

E un amestec de lumini si umbre
Care mă dezorientează
Mă lovesc de câte un perete
Eu cea de aici
Și mă doare
Pe mine cea de dincolo.
Mi-a rămas totul mic și s-a rupt
Îmi iese sufletul prin toate spărturile
Se scurge într-o urmă lipicioasă
Care mă face să tot revin
Pe aceleași coridoare
Într-o căutare ilogică a familiarului.

Unde ești, Ană?

Unde eşti, Ană?
Pe unde-ți porți sufletul
Străveziu-strălucitor?
Pe unde-ți lepezi frunzele
Spre moarte?
Unde-ți zboară păsările
Țipând a despărțire?
Ce hăuri fără fund
Îți înghit vorbele?
Unde ți se-neacă
Privirea?
Nu se mai vindecă zidul
De dorul tău...
Unde eşti, Ană?

Eșuare

 
Absentă, prezentă, oricum aș fi fost,
Nu-mi mai găseam lângă tine vreun rost.
Tăceam sau vorbeam, în vânt se duceau
Cuvintele toate - surpau, nu clădeau.

Dorul de tine-ntâlnea ziduri reci,
Nu mai știam să te fac să nu pleci.
Nu îndrăzneam să privesc în oglindă -
Nefrumusețea să nu mi se-ntindă.

Aș fi plecat, aș fi stat, aș fi stat,
Dar tot ce făceam părea exaltat,
Tot ce primeam părea dat din milă,
Mie de mine-ncepuse-a-mi fi silă.

Deși tot eu, cea iubită odată,
Până mai ieri dorită, visată,
Pierdusem prin vrajă farmecul tot,
Nu mai aveam la uitare-antidot.

Oricât trăgeam la galera iubirii,
Totul mergea de-a-ndoaselea firii.
Și am furat un colac de salvare -
M-am aruncat fără tine în mare.

Nu văd vreun țărm, plutesc în derivă
Și orice val pare-a-mi fi împotrivă,
Dar nu mai am la ce mă întoarce -
Caut corabie să mă îmbarce.

Irosire

 

Nu poți fi acuzat de neiubire
Și nu ești vinovat nici c-ai plecat,
Nu-ți cer răscumpărare pentru visuri,
Deși e-atât de mult de vindecat.

Căci m-ai făcut să nu mai cred în nimeni,
Să nu mai pot iubi mai jos de noi,
Să-mi pun o pânză neagră peste suflet,
Să nu mai vreau să îl împart la doi.

Nu-i drept ca, după-atâta purgatoriu,
Să îmi rămână mie de-achitat
Facturi și plăți restante către viață,
Iar tu să fii deja eliberat.

Eu am săpat iubirea noastră-n piatră,
Doar tu ai desenat-o în nisip
Și ai lăsat s-o biciuiască vântul,
S-o șteargă și s-o lase fără chip.

Agonizând cumplit, sub carnea vie,
Strivit în piept de sternul ogival,
Strigătu-i mut, urlând fără de gură,
I s-a-mplântat în trup ca un pumnal.

Și-a devorat flămândă tot trecutul,
În zbuciumul de-a nu muri pe loc,
De răni, tristețe, de neîmpăcare,
De sete, nostalgie, nenoroc...

Iar când n-a mai rămas nimic în urmă,
Doar moartea hâdă ce o urmărea,
S-a stins tăcută, fără vaiet, zbateri,
Și s-a aprins, din tot nisipul, stea.

Rătăcire

Departe de lumea dezlănțuită
Privesc în mine ca într-o fântână
Arunc câte un gând pentru fiecare dorință
Și aștept răspunsul ecoului
Dar el se lovește de ghizduri
Până se deformează nefiresc a tăcere.

Undeva prea aproape se aude
Vuietul vâltorii care soarbe suflete
În gaura neagră a zadarului.

Mai știi să asculți liniștea?
Sunt acolo, la capătul ei
Dar între noi cresc desișuri de cuvinte.

Năluca

Mă străbați
Ca o nălucă
Viața mi-a ajuns
Năucă
Faci ce faci
Și mă prefaci
Trup și creier
Îmi desfaci
La loc altfel
Le refaci
Buze roșii
Ca de maci
Șoapte-ascunse
Ca de vraci
Mă vrăjesc
Chiar și când taci
Tu, femeie
Tu, ispită
Mor în fiece
Clipită
Mor, renasc
Te caut iară
Și-mi zic că-i
Ultima oară
Cum se face-atuncea
Dară
Că tot uit
Seară de seară?

Spre capătul privirii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E cale-atât de lungă
Până la capătul privirii mele!
Încerc să-l ajung,
Dar îmi tremură picioarele
Rănite în spinii sufletului,
Iar inima mi-e bolnavă
De neuitarea uitărilor
Care îmi otrăvesc sângele
Cu tristeți -
Bate după ora altui fus orar.
Mă agăț de un gând
Ce-și croiește drum prin piele
Și urc în coardă peretele -
Dedesubt e hău,
Deasupra e prea mult cer
Pentru ochii mei fotosensibili,
Așa că îi țin deschiși
Doar spre mine
Și spre amurgul din urmă.
Nu pot apuca mâinile întinse
Care vor să mă tragă -
Am palmele încleștate
Ca să nu alunec.
Fluturi cu aripile în flăcări
Incendiază aerul

Nu pot să respir...

Înmugurire

Răsturnată pe planșetă
La lumina ochilor ce mă vegheau
Începusem să înverzesc
Coapsele-mi prinseseră rădăcini
Iar din umărul drept
Acolo unde nu mai aveam braț
Crescuse o floare
Mă întindeam ca o iederă
Peste toate gândurile
Mirosind a caprifoi
Și scriam poeme în tine
Dar nu citeam niciun rând
Bătăi de inimă spărgeau muguri
În trunchiul meu fără scoarță.

(Art by Archan Nair)

Convalescență

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă-ți timp, suflete!
Lasă-ți timp să te vindeci,
Nu mai sări la fiecare sonerie!
Nu mai alerga spre ușă,
E doar poștașul cu corespondența
Și nu trebuie să semnezi
Toate confirmările de primire.
Lasă-ți timp, suflete,
Să-ți cadă cuiele
Și să-ți crească aripi!

Alean

Mi-ai închis iubirea într-un sertar
Şi au mâncat-o moliile uitării
O scot din când în când
Şi îi cârpesc găurile
Cu fire toarse din amintiri
Şi petice decolorate de speranță
Arată ca haina unei sperietori
Nu pot să o mai îmbrac în fața ta
Nici în fața lumii
E prea multă tristețe
În acest tablou dezolant
O împăturesc şi o așez la loc
Fără naftalină, fără lavandă
Ca să-i păstrez măcar parfumul
Uitarea n-are putere asupra lui.

Fata din vis

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ți-am apărut în vis târziu
Trecuseră toate șansele
Bătuseră toate ceasurile
Înnoptaseră toate dorurile
Veneam spre tine râzând
Pe un fundal verde
De pădure tânără
Roua îmi înlăcrimase gleznele
Și te-ai speriat
Crezând că am plâns
Până mi-a urcat tristețea
Înapoi din pământ spre ochi
Ca într-un circuit imperfect
Al apei sărate în natură
Mi-ai strâns părul în pumni
Să te asiguri că sunt reală
Și nu mă voi face abur
Apoi ai închis ochii
Și degetele tale
Mi-au măsurat chipul
Cu atingeri fremătătoare
Ca un orb m-ai cunoscut
Milimetru cu milimetru
Și ai zâmbit a fericire.

Pomenire

 

Cândva te iubeam, mi-amintesc încă viu,
De parcă mi-erai Dumnezeu pe pământ.
Spuneam rugăciuni, așezată-n genunchi,
În loc de cuvinte, -nvățasem să cânt.

Nimic în credință nu mă zdruncina,
N-aveam îndoieli, nu puneam întrebări,
Cu ochii închiși aș fi mers până-n Iad,
Prin beznă, ai tăi îmi erau lumânări.

Catedrale-nălțam din trupuri de om,
Zideam și visam plângând nemurirea,
Iubirea avea gust de lacrimi și dor,
Și-n ea ne găseam firesc săvârșirea.

În nimic nu mai am a crede acum,
Păgână nu sunt, nu pot fi nici atee,
Mi-aștept împăcarea - credința-n prezent.
Mai mult de atât, n-am nicio idee.

Moartea cuvintelor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Eu aşteptam un cuvânt de la tine
Tu aşteptai un cuvânt de la mine
Când se elibera câte unul, să zboare,
Îl obosea depărtarea şi se îneca în mare
Îl aduceau valurile la mal
Şi îl îngropam în tăcerea adâncă.

Noaptea ies morții
Să danseze pe morminte
De la distanță par licurici
Dar nu-i vede nimeni - viii dorm
Şi visează sânziene.

Fantoma

 

M-am transformat într-o fantomă albă,
Ce bântuie ruine de-amintiri,
S-au scorojit pereții de uitare,
Dar au o rezistență de martiri.

S-au dus să doarmă vorbele nespuse -
Şi-au stins lumina şi s-au învelit,
Dar sar mereu din somn şi plâng de frică,
Visând noapte de noapte c-au murit.

Oglinzile sunt toate-acoperite,
Curg pânze lipicioase din tavan,
Şi-ncerc să-nduplec două-trei speranțe
Să nu mă părăsească la aman.

Mă leagă de ruina asta tristă
Un maldăr ponosit de nostalgii;
Am obosit de mine şi de ele,
M-am plictisit de-atâtea elegii.

Le pun pe foc şi mi se face milă,
Nu mă îndur să las să ardă tot,
Aşa că, într-o nebunie nesfârşită,
Intru mereu în flăcări, să le scot.

Reîncarnare

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Într-o viață viitoare
Ne vom reîncarna
Într-un sigur suflet
Ca să nu mai irosim timpul
Căutându-ne în alții.
Vom fi fluture
Sau pasăre
Ca să nu mai irosim timpul
Crescându-ne aripi.
Vom zbura direct
Într-o stea necunoscută
Ca să nu mai irosim timpul
Visându-ne nemuritori.
Am făcut deja toate greșelile
Și le-am achitat vieții de acum
Ca să nu mai irosim timpul
Calculându-ne datoriile.

Reteță pentru fericire

Fericirea se măsoară-n clipe,
De ştii să le furi fără-a fi prins,
De la timp, şi să le-ascunzi de alții,
Până să fii chiar de el învins.

Fericirea costă, -ndatorează,
Uneori plătind-o alții-n loc,
Care, neștiind ce preț suportă,
Nu-şi cunosc nici propriul nenoroc.

Fericirea nu-i neprihănită,
Fiindcă nu cunoaşte vreun regret
Şi se-ndestulează, egoistă,
Vânzând suflete la amanet.

Şi adesea-n orb conflict cu viața,
Ripostând la nedreptatea-i grea,
Fericiți vor fi cei doar cei în stare
De a fi chiar mai nedrepți ca ea.

Visând pur-candid la fericire,
Cei lăsați pe-afară nu vor şti
Că au şanse mici să o cunoască
Cu prea păgubosul fel naiv de-a fi.

Când vor înțelege prea târziul,
Orice tren va fi de mult plecat
Şi-n zadar vor pune întrebarea
Dacă fericirea-i un păcat.

Stația

M-a prins controlul fără bilet

Și m-a dat jos la prima stație 

Era furtună 

Iar casa de bilete era închisă 

Nu am făcut niciodată autostopul 

Nu am sunat un prieten

Și nici n-am făcut fifty-fifty

N-am știut să vreau decât totul

Dar am făcut mereu atât de mult din puțin 

Improvizez cele mai bune rețete de viață

Și aş putea merge prin ploaie 

Până la capătul lumii

Dacă aş fi aşteptată acolo

Pe lângă mine trec în viteză mașini 

Nu încerc să opresc niciuna

Nici n-aş merge prin furtună cu un străin

Mi-am deschis o umbrelă veche 

Și aștept să treacă ploaia

Dacă se deschide casa de bilete

Iau următorul autobuz

Spre mine însămi. 

La cules

Îmi pun părul pe virgule
Și-mi agăț linii de dialog la urechi,
Port semnul mirării la gât,
Brățări de paranteze rotunde
Și parfum de semne de întrebare.
Centura mi-e cusută punct cu punct
Și am un coș cu cratime,
Pe care le presar ca să nu uit drumul
În pădurea de cuvinte prin care mă plimb
Când ies la cules poezii.
Le vând apoi pe ghilimele
La talciocul sufletelor.
Poeziile cresc pe toate drumurile,
Dar lumea n-are răbdare să le culeagă,
Mai ales că uneori au spini.
Preferă să le ia de la vânzători ca mine,
Gata spălate și curățate,
Pentru o salată sănătoasă
De emoții.

Poveste cu broaște

Trântind ușa în fugă, 
Mi-am prins degetele în trecut.
Broasca e ruginită,
Iar cheia s-a stricat de mult:
Deschide doar dulapuri cu fantome
Îngrozite de oglinzi.
N-am încredere în lăcătuși -
Lucrează convențional,
Cu unelte care sparg și taie,
Așa că mă voi lipsi de degete.
Oricum sunt frânte,
Nu mai pot mângâia,
Nu mai pot cânta la pian sau harpă,
Nu mai pot strânge alte degete,
Nu mai pot scrie poezii sau povești.
Orice animal captiv
Își salvează viața,
Când are de ales fără alegere.
Poate dacă sărut o șopârlă
Îmi cresc la loc și degetele.
De broaște mi-e frică.

Autoportret

Îmi înfloresc pe gene nuferi
În mine eșuează vase
Fără țărm
Din ochi mi se adapă ciute
Și-n păr mi se încurcă păsări
Când adorm.

Aprind în palme albe faruri
Și-mi desenez în cerul gurii
Curcubeu
Îmi bate-n inimă un clopot
Din amintiri și vise am deschis
Muzeu.
Pe buze-mi crește o grădină
Cu rădăcini adânci de gânduri
Fără sens
Am în timpane zeci de tobe
Iar aburii prea calzi din suflet
Fac condens.

Amintiri din LiubliAna

A fost odată un tărâm neștiut

O exoplanetă care se rotea

În jurul unui soare incandescent

Privită prin telescop

I se analizau relieful

Și fenomenele ciudate

De neînțeles pentru cei

Din alte sisteme solare

A dispărut într-o zi

Odată cu soarele

În jurul căruia se construise

Scurta lor existență e consemnată

În câteva notițe

Care au fost numite

 “Amintiri din LiubliAna”.

Cea mai frumoasă poveste

Sunt cea mai frumoasă poveste

Din viața ta

Nescrisă într-o carte

Niciodată publicată

Mă neștii atât de bine

Încât orice ai afla despre mine

Îți pare poezie 

M-ai nevăzut de atâtea ori

Încât mă imaginezi

Îmbrăcată doar în suflet

Și picături de ploaie

Și mă visezi

Strângând între gene apusul

Pe podul imaginar

Neconstruit peste așteptări

Sunt cea mai frumoasă poveste 

Din viața ta

Plină de necunoscut neajuns

Și asta îți e uneori de ajuns

Pentru a te simți liber

Într-o lume de coduri și formule exacte.

Îngenunchere

Și când inima mea și-a pierdut cârjele

A căzut în genunchi

Ca o rugă mută, durerea a încolțit
Iar din mugurii ei au sângerat rădăcini
E prea târziu în primăvară
Pentru flori.

Exilată în amintiri

 

S-a făcut târziu și e atâta noapte
Încât toate speranțele sunt negre
Îmi socoteşti defectele cu un abac
Ca să nu aplici vreo formulă care să mă includă
Îți corectez cu roșu greşelile de scriere
Din limba pe care cândva o vorbeam împreună
Fiindcă nu mai pricep nimic
Din cuvintele pe care le spui
Deși le înțeleg perfect pe cele nerostite
Când mă întâlnești prin gânduri
Te prefaci că nu mă vezi și schimbi trotuarul
De frică să nu-ți cer înapoi datoria
Dar n-am pretins niciodată dobândă pe suflet
Sunt atât de inabilă la afaceri
Mereu am dat faliment sentimental
Ce mai contează încă unul?
E doar o amintire zgâriată pe scoarța timpului.

Povești incomplete

Doar sufletul să nu mi-l pierd voiam
Şi îmi lăsam o urmă pe cărare,
Să pot găsi oricând drumu-napoi,
Fără vreo hartă, fără vreo-ntrebare.

Nici nu era prea greu, căci picurau
Din el grei şi strălimpezi stropi de viață,
O dâră de lumină, ca de stea,
Topind în jur un univers de gheață.

"Doar sufletul să nu mi-l uit!", ziceam,
Când drumul se-nfunda în întuneric,
Iar singura speranță-mi mai stătea
În faptul că Pământul este sferic.

Şi nu ştiu cum, dar absolut mereu,
Când mă trezeam din grea euforie,
Lumina lui se prefăcuse-n scrum,
Iar dâra devenise sângerie.

Şi bietul suflet rămăsese ciunt,
Îl luam acasă,-mpuns în zeci de locuri,
Cu răni ce continuau să doară crunt,
De certitudini, nu de echivocuri.

"Doar sufletul să nu mi-l pierd!", îmi spun,
Căci, şi bolnav, el tot al meu rămâne,
Şi pot măcar să-ncerc să recompun
Povești în care mai trăiesc doar zâne.. 124