Doar sufletul să nu mi-l pierd voiam
Şi îmi lăsam o urmă pe cărare,
Să pot găsi oricând drumu-napoi,
Fără vreo hartă, fără vreo-ntrebare.
Nici nu era prea greu, căci picurau
Din el grei şi strălimpezi stropi de viață,
O dâră de lumină, ca de stea,
Topind în jur un univers de gheață.
"Doar sufletul să nu mi-l uit!", ziceam,
Când drumul se-nfunda în întuneric,
Iar singura speranță-mi mai stătea
În faptul că Pământul este sferic.
Şi nu ştiu cum, dar absolut mereu,
Când mă trezeam din grea euforie,
Lumina lui se prefăcuse-n scrum,
Iar dâra devenise sângerie.
Şi bietul suflet rămăsese ciunt,
Îl luam acasă,-mpuns în zeci de locuri,
Cu răni ce continuau să doară crunt,
De certitudini, nu de echivocuri.
"Doar sufletul să nu mi-l pierd!", îmi spun,
Căci, şi bolnav, el tot al meu rămâne,
Şi pot măcar să-ncerc să recompun
Povești în care mai trăiesc doar zâne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu