Spre capătul privirii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E cale-atât de lungă
Până la capătul privirii mele!
Încerc să-l ajung,
Dar îmi tremură picioarele
Rănite în spinii sufletului,
Iar inima mi-e bolnavă
De neuitarea uitărilor
Care îmi otrăvesc sângele
Cu tristeți -
Bate după ora altui fus orar.
Mă agăț de un gând
Ce-și croiește drum prin piele
Și urc în coardă peretele -
Dedesubt e hău,
Deasupra e prea mult cer
Pentru ochii mei fotosensibili,
Așa că îi țin deschiși
Doar spre mine
Și spre amurgul din urmă.
Nu pot apuca mâinile întinse
Care vor să mă tragă -
Am palmele încleștate
Ca să nu alunec.
Fluturi cu aripile în flăcări
Incendiază aerul

Nu pot să respir...