Irosire

 

Nu poți fi acuzat de neiubire
Și nu ești vinovat nici c-ai plecat,
Nu-ți cer răscumpărare pentru visuri,
Deși e-atât de mult de vindecat.

Căci m-ai făcut să nu mai cred în nimeni,
Să nu mai pot iubi mai jos de noi,
Să-mi pun o pânză neagră peste suflet,
Să nu mai vreau să îl împart la doi.

Nu-i drept ca, după-atâta purgatoriu,
Să îmi rămână mie de-achitat
Facturi și plăți restante către viață,
Iar tu să fii deja eliberat.

Eu am săpat iubirea noastră-n piatră,
Doar tu ai desenat-o în nisip
Și ai lăsat s-o biciuiască vântul,
S-o șteargă și s-o lase fără chip.

Agonizând cumplit, sub carnea vie,
Strivit în piept de sternul ogival,
Strigătu-i mut, urlând fără de gură,
I s-a-mplântat în trup ca un pumnal.

Și-a devorat flămândă tot trecutul,
În zbuciumul de-a nu muri pe loc,
De răni, tristețe, de neîmpăcare,
De sete, nostalgie, nenoroc...

Iar când n-a mai rămas nimic în urmă,
Doar moartea hâdă ce o urmărea,
S-a stins tăcută, fără vaiet, zbateri,
Și s-a aprins, din tot nisipul, stea.