Sunt sub imperiul unui filmuleț descoperit întâmplător pe Facebook. Poveste reală. Mi-a atras atenția în primul rând pentru că se vorbea despre Dominique Moceanu, fostă gimnastă în lotul olimpic al Statelor Unite la Olimpiada de la Atlanta, din 1996, dar și pentru că era povestea unei acrobate fără ambele picioare, care și-a depășit handicapul cu o putere pentru care nu am decât o nemărginită admirație.
Pe scurt povestea era cam așa. Părinții lui Dominique Moceanu, Dumitru și Camelia, foști gimnaști amândoi, emigrează în Statele Unite în anul 1980. În anul 1981 se naște Dominique. 6 ani mai târziu, vine pe lume Jennifer. Din păcate, fără ambele picioare. Părinții o abandonează în spital, lăsând deschisă posibilitatea adopției. După încă doi ani, familia Moceanu mai are o fetiță, Christina, sănătoasă, care rămâne în familie și care va fi, la rândul ei, gimnastă. Nu la nivelul de performanță al surorii ei mai mari însă.
Interesant este că în biografiile lui Dominique se vorbește despre faptul că a fost crescută în religia ortodoxă de către mama sa, credincioasă ferventă, și că religia avea o mare importanță în viața lor de familie. Tot interesant este faptul că în 1998, Dominique pleacă de acasă și intentează proces părinților săi, cu scopul de a obține ieșirea de sub tutelă, pentru a-și putea administra singură banii. Ea descrie relația cu tatăl său ca fiind una de natură abuzivă, în sensul unui control exagerat al acestuia în privința carierei și câștigurilor fiicei sale. În cele din urmă, relația cu părinții revine la normal. Niciuna dintre cele două surori rămase în familia naturală nu știa că mai au o soră și nici că aceasta fusese abandonată și dată spre adopție. Tatăl recunoaște cu dezinvoltură și fără mari regrete situația, când este întrebat despre acest lucru de Dominique, în anul 2007. Aceasta primise o scrisoare de la Jennifer, care aflase între timp de la mama ei adoptivă întreaga poveste. Surorile s-au regăsit în cele din urmă și au rămas în legătură.
Marele noroc al lui Jennifer, fetița a cărei primă șansă fusese aceea de a se naște în Statele Unite și nu în România, este că povestea sa este aflată întâmplător de o familie din Illinois, cu trei copii sănătoși, care, impresionată de drama copilului, decide să îl adopte. Crescută și educată în spiritul american, pentru care nu există cuvintele "nu se poate", fetița începe antrenamentele de gimnastică. Mai întâi acasă, la trambulină, împreună cu tatăl său adoptiv. Treptat progresează și obține diferite trofee care îi recunosc meritele și ambiția, dar și capacitatea de a inspira, de a fi model altora. La rândul ei, are în Dominique Moceanu sursă de inspirație, aceasta fiind idolul copilăriei sale, niciuna dintre ele neștiind că sunt legate nu doar prin pasiunea pentru gimnastică, ci și prin sânge.
Poate că pasiunea lui Jennifer a fost cumva indusă de părinții adoptivi, aceștia realizând probabil la un moment dat faptul că numele Moceanu, pe care Jennifer îl purta la momentul când au decis să o adopte, era mai mult decât o simplă coincidență. Însă, chiar și așa, povestea este fascinantă. Iar gimnastica a fost șansa la normalitate a copilului. Din acrobație își câștigă acum existența, la Hollywood. A fost chiar în turneu cu Britney Spears.
M-a impresionat povestea, din mai multe motive. Mai întâi, pentru că nu pot concepe, oricât aș încerca și oricât aș vrea să mă împiedic să judec, nu pot înțelege, spuneam, cum poți abandona un copil. Sau orice alt suflet. Indiferent de problemele cu care se naște, sau tocmai, cu atât mai mult cu cât are probleme și are nevoie de familie și de o atenție specială. Cum pot niște oameni credincioși să fie liniștiți și împăcați cu gândul că și-au abandonat copilul? Chiar și în America...
Sigur că acolo copiii primesc prin adopție șansa la o viață normală. Iar aici ajung la al doilea motiv pentru care m-a impresionat povestea. Nu știu în câte țări din lumea asta copii ca Jennifer ar fi avut această șansă. La o existență atât de normală cât le permite situația și dizabilitatea cu care s-au născut. Nu știu câți oameni în lumea asta, în afara de americani, ar decide să adopte un copil cu probleme. Și știu sigur că la ei acestea nu sunt excepții. Am văzut și auzit de multe cazuri ale unor copii care ar fi fost condamnați la moarte sau la umilință și suferință în România pentru că se născuseră cu diferite handicapuri, și care au renăscut și au prins aripi, adoptați fiind de familii americane. Îmi scot pălăria în fața acestor oameni și îi recunosc superiori moral. Oricât m-ar enerva pe mine americanii, în ansamblu, și oricât i-aș disprețui pentru una și alta, sau m-ar revolta, pentru altele. Din acest punct de vedere ne sunt superiori.
Iar în al treilea rând, m-a impresionat forța acestei fete. Are doar trunchi și brațe... Și mult suflet, nesfârșită putere, ambiție și încredere. A fost ajutată și învățată să creadă în ea sau a găsit singură calea asta ca unică salvare. Sunt atâția oameni care se nasc întregi și nu știu ce să facă din ei!
Poate că America este țara tuturor posibilităților, dacă oferă viață unor suflete pe care alții le condamnă la moarte. În mod cert însă, povestea asta mă va urmări multă vreme. Din când în când am nevoie de motive de speranță, chiar dacă ele se află uneori la mare depărtare în spațiu... Și chiar de modele. Eu am tot ce îmi trebuie și nu pot cât poate fata asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu