La mulți ani!

Alb ne-nceput...

Azi-noapte norii s-au jucat cu neaua,
Cred că au fost și nesupravegheați:
E-o nebunie albă ce-i afară,
Ieșiți toți de vă minunați!

Nu-i niciun colț scăpat de glazurare,
Nu știi de-i zahăr, frișcă, marțipan,
Un infinit imaculat și rece
Ascunde un imens pandișpan.

Nu știi ce-ți vine mai curând a face:
Să te afunzi în ea, să râzi, să plângi,
Să o deguști cu buzele-nghețate,
În bulgări pentru joacă să o strângi?

Să o privești vrăjit până ce ochii
Încep de la prea alb a-ți lăcrima?
Să scrii de ea, să o pictezi, în poze
Să-ncerci așa perfectă-a o păstra?

Să tragi adânc în piept aerul rece,
Dând înapoi aburul cald zâmbind?
Să scuturi de zăpada moale pomii
Privind apoi steluțele dansând?

Ori doar să uiți de tine, să te bucuri,
În suflet albul pur și sacru să îl lași,
S-asculți cum cântă nemurirea,
Cum pierde urmele de pași...

Crăciun Acasă

Ne-ntoarcem toți Acasă de Crăciun,

Spre a-mpărți cu-ai noștri dragi puținul,

Ori chiar belșugul, căci printre străini

Adesea simți doar prea amar pelinul.

Acasă râsul e mereu adevărat,
Și plânsul are numai lacrimi sfinte,
Gusturile-s toate vechi, de neschimbat,
Păstrate cu atâta drag în minte.

Acasă mângâierea-i mereu caldă,
Chiar și când mâna-i obosită
Și orice gând rostit are ecouri,
Durerea-i vindecată, nu oprită.

Acasă totul ne miroase-a pâine,
A cozonac, a vin cu scorțișoară,
A obicei, a trudă, a iubire, 
Iar munca pare veșnic mai ușoară.

Acasă nu-i pământul, ci e rădăcina,
Sunt Soarele, dar și Steaua Polară,
Acasă-s sângele și carnea,
Plămada care poate să și doară,

Dacă nu e din când în când hrănită,
Dacă nu-mparte cu-ai ei bucuria,
Dacă nu-și spune tainic jalea.
Acasă orice ființă-i fericită.

Și de la un Crăciun la altul timpul trece
Și rană după rană se închide,
Dorul și așteptarea dau tărie.
Cu-Acasă orice suflet coincide.

Scrisoare

Îți scriu astăzi scrisoare, dragul meu,

Ca să îmi iau adio de la tine,

Să-ți spun drum bun, iubite, cer senin,

Pe drumul ce-i străbate fără mine!

Dar spun și bun găsit, prieten bun!

Căci ce-am avut ne leagă pe vecie:

Secrete, vise, doruri de mai mult,

Ce tainic ți le-am spus, iară tu, mie.

În orice colț de suflet ai intrat,

Mi-ai cunoscut și gândurile toate,

Martor te-am luat la fiece necaz

Sau bucurie, să le păstrezi sfânt, poate...

Al lacrimilor gust mi l-ai aflat,

Mirosul pielii mele impregnat în pernă,

Amprenta gurii mele pe a ta,

Pecetea dragostei noastre, eternă,

Măsura mâinii și parfumul vag,

Și rotunjimea ce-ți intra în palmă,

Culoarea din obraz când te vedeam,

Și răsuflarea mea, târziu în noapte, calmă,

Dorul, când fără tine rămâneam,

Și bucuria de-a te revedea, nebună,

Cântecul sufletului când râdeam,

Brațele puse-n jurul tău, cunună.

Nimic din mine nu-ți mai e străin,

Nici bune, nici frumoase, nici nedemne,

Păstrează-le cu drag în amintire,

Căci sunt ale iubirii mele semne.

Și de-o să-ți fie teamă, greu sau dor,

La mine poți veni oricând - zi, noapte,

În brațe poți sa-mi plângi, să te ascunzi,

Să-mi sufli la ureche orice șoapte.

Sărutul meu pe frunte-ți va fi far,

Duhovnic sacru îți va fi tăcerea,

La mine vei putea ascunde-n veci

Și dulce bucurie, și durerea.

Despre vânătoare și bărbați adevărați

O postare de acum câteva zile a unui prieten mi-a reamintit că de multă vreme mă roade subiectul vânătorii. Mai ales că înțeleg că la Balc va avea loc curând tradiționala partidă de măcelărit mistreți. Unde "milionarii Europei" vin să își satisfacă necesitățile periodice de hrană pentru orgoliu și etalat potența în fața flămânzilor.

Că iubesc animalele nu e un mare secret. Că susțin dintotdeauna că toate ființele vii au dreptul la demnitate, atât în viață cât și în moarte, iar nu e nici nou și nici măcar original. Ce vreau să spun în plus este că, dincolo de revolta fără margini pe care uciderea sau chinuirea animalelor mi-o provoacă, mă dezgustă până la limita suportabilității și a unei polemici civilizate ideea că vânătoarea e un sport sau că ar fi asociată logic masculinității. Că potenței financiare văd că îi este asociată, însă am serioase îndoieli că ar fi legată și de cea fiziologică. Și după ce îmi trece senzația de dezgust, începe să mă încerce o dorință aprigă de bătut cu biciul. Și nu în sens erotic!

E masculin să hăituiești un animal? E bărbătește să juisezi la vederea suferinței și a sângelui? Când simți groaza unei alte ființe? Când ești martor la agonie? Să fii bărbat înseamnă să fii crud și laș? Acești eunuci genetici se simt importanți și puternici în dosul boscheților, cu o armă în mănă și cu zeci de gonaci care le scot mistreții în bătaia ei? N-ar vrea oare să lupte cu mistrețul de la egal la egal, ca niște bărbați adevărați? Că nici nu mai spun ce cred despre cei care împușcă iepuri sau păsări...

Vă garantez că astfel de viteji se udă în chiloți dacă latră un câine la ei. Că sunt grotești, mitocani, că grohăie mai abitir ca mistreții, de încântare că au ocazia să își demonstreze "bărbăția", de care, altfel, sunt cumplit de nesiguri. Că își cumpără cu bani o falsă senzație de forță, atât se pricep și atât pot.

Un bărbat stăpân pe el nu e nici crud, nici fricos. Dimpotrivă, are resurse de compasiune și dorința de a proteja. Animalele, femeile, copiii. Nu are nimic de demonstrat tocmai pentru că știe cine este și ce poate. Un bărbat adevărat găsește plăcere în sporturi care implică efort fizic și antrenament susținut, concentrare, calcul, tactică. Un bărbat adevărat nu are nevoie de false prelungiri ale dotărilor anatomice, tocmai pentru că știe dincolo de orice dubiu că a fi bărbat e mult mai mult decât a deține dotările în cauză, indiferent de dimensiuni.

Banii nu cumpără bărbăție, nici respect, nici femei. Decât de la "vânzători" de aceeași calitate cu scârbavnicii cumpărători. Și fiindcă tot mi-am amintit cuvântul scârbavnic, sugerez pentru personajele amintite pedeapsa aplicată violatorilor pe vremea lui Mavrocordat: "se va tăia scârbavnicul mădular întru veșnica lui nefolosință" sau, chiar mai bine, pedepsa aplicată de Ștefan cel Mare acelorași: "predepsiți vor fi de lege prin tăierea scârbavnicului mădular și aruncarea lui la retze”.

Înțelepciune

Am crezut în tine fără cuget,

Șanse ți-am tot dat, dar în zadar,

Tot sperând să ne găsim alături,

Să primim același cer în dar.

Am dormit cu tine-n gând adesea,

M-am trezit purtându-te în gând,

Te-am visat și zi și noapte-ntr-una,

Stând cuminte-n suflet să prind rând.

Sânge-am pus în mii de rânduri triste,

Și cu lacrimi l-am spălat apoi,

Rescriind la nesfârșit povestea:

Eu cu tine, tu cu mine, noi...

Sufletul meu gol l-am dat ofrandă,

Mi-am ucis mândria, m-am mințit,

Surdă m-am făcut, mută și oarbă,

Iertând fără noimă ce-ai greșit.

Am privit în stele și-n ghiocuri,

Semne-am căutat să potrivesc,

Locul meu în viața ta și invers

Sperând pân' la urmă să-l găsesc.

Acum știu că fără rost sunt toate,

Că nu-i scris pe nicăieri nimic,

Iar de tine vindecată-s astăzi,

Amintirile mai bântuie un pic.

Nu sunt supărată, nici învinsă,

Nici reproșuri n-am să-ți fac defel,

Căci iubirea nu m-a tras de haină,

Eu am îmboldit-o, nu altfel.

Așa că, înțelegând zadarul,

Înțeleaptă astăzi pot să fiu.

Să nu caut dragoste cu sila,

Sufletul să nu-l las în pustiu.

Țara tuturor posibilităților

Sunt sub imperiul unui filmuleț descoperit întâmplător pe Facebook. Poveste reală. Mi-a atras atenția în primul rând pentru că se vorbea despre Dominique Moceanu, fostă gimnastă în lotul olimpic al Statelor Unite la Olimpiada de la Atlanta, din 1996, dar și pentru că era povestea unei acrobate fără ambele picioare, care și-a depășit handicapul cu o putere pentru care nu am decât o nemărginită admirație.

Pe scurt povestea era cam așa. Părinții lui Dominique Moceanu, Dumitru și Camelia, foști gimnaști amândoi, emigrează în Statele Unite în anul 1980. În anul 1981 se naște Dominique. 6 ani mai târziu, vine pe lume Jennifer. Din păcate, fără ambele picioare. Părinții o abandonează în spital, lăsând deschisă posibilitatea adopției. După încă doi ani, familia Moceanu mai are o fetiță, Christina, sănătoasă, care rămâne în familie și care va fi, la rândul ei, gimnastă. Nu la nivelul de performanță al surorii ei mai mari însă.

Interesant este că în biografiile lui Dominique se vorbește despre faptul că a fost crescută în religia ortodoxă de către mama sa, credincioasă ferventă, și că religia avea o mare importanță în viața lor de familie. Tot interesant este faptul că în 1998, Dominique pleacă de acasă și intentează proces părinților săi, cu scopul de a obține ieșirea de sub tutelă, pentru a-și putea administra singură banii. Ea descrie relația cu tatăl său ca fiind una de natură abuzivă, în sensul unui control exagerat al acestuia în privința carierei și câștigurilor fiicei sale. În cele din urmă, relația cu părinții revine la normal. Niciuna dintre cele două surori rămase în familia naturală nu știa că mai au o soră și nici că aceasta fusese abandonată și dată spre adopție. Tatăl recunoaște cu dezinvoltură și fără mari regrete situația, când este întrebat despre acest lucru de Dominique, în anul 2007. Aceasta primise o scrisoare de la Jennifer, care aflase între timp de la mama ei adoptivă întreaga poveste. Surorile s-au regăsit în cele din urmă și au rămas în legătură.

Marele noroc al lui Jennifer, fetița a cărei primă șansă fusese aceea de a se naște în Statele Unite și nu în România, este că povestea sa este aflată întâmplător de o familie din Illinois, cu trei copii sănătoși, care, impresionată de drama copilului, decide să îl adopte. Crescută și educată în spiritul american, pentru care nu există cuvintele "nu se poate", fetița începe antrenamentele de gimnastică. Mai întâi acasă, la trambulină, împreună cu tatăl său adoptiv. Treptat progresează și obține diferite trofee care îi recunosc meritele și ambiția, dar și capacitatea de a inspira, de a fi model altora. La rândul ei, are în Dominique Moceanu sursă de inspirație, aceasta fiind idolul copilăriei sale, niciuna dintre ele neștiind că sunt legate nu doar prin pasiunea pentru gimnastică, ci și prin sânge.

Poate că pasiunea lui Jennifer a fost cumva indusă de părinții adoptivi, aceștia realizând probabil la un moment dat faptul că numele Moceanu, pe care Jennifer îl purta la momentul când au decis să o adopte, era mai mult decât o simplă coincidență. Însă, chiar și așa, povestea este fascinantă. Iar gimnastica a fost șansa la normalitate a copilului. Din acrobație își câștigă acum existența, la Hollywood. A fost chiar în turneu cu Britney Spears.

M-a impresionat povestea, din mai multe motive. Mai întâi, pentru că nu pot concepe, oricât aș încerca și oricât aș vrea să mă împiedic să judec, nu pot înțelege, spuneam, cum poți abandona un copil. Sau orice alt suflet. Indiferent de problemele cu care se naște, sau tocmai, cu atât mai mult cu cât are probleme și are nevoie de familie și de o atenție specială. Cum pot niște oameni credincioși să fie liniștiți și împăcați cu gândul că și-au abandonat copilul? Chiar și în America...

Sigur că acolo copiii primesc prin adopție șansa la o viață normală. Iar aici ajung la al doilea motiv pentru care m-a impresionat povestea. Nu știu în câte țări din lumea asta copii ca Jennifer ar fi avut această șansă. La o existență atât de normală cât le permite situația și dizabilitatea cu care s-au născut. Nu știu câți oameni în lumea asta, în afara de americani, ar decide să adopte un copil cu probleme. Și știu sigur că la ei acestea nu sunt excepții. Am văzut și auzit de multe cazuri ale unor copii care ar fi fost condamnați la moarte sau la umilință și suferință în România pentru că se născuseră cu diferite handicapuri, și care au renăscut și au prins aripi, adoptați fiind de familii americane. Îmi scot pălăria în fața acestor oameni și îi recunosc superiori moral. Oricât m-ar enerva pe mine americanii, în ansamblu, și oricât i-aș disprețui pentru una și alta, sau m-ar revolta, pentru altele. Din acest punct de vedere ne sunt superiori.

Iar în al treilea rând, m-a impresionat forța acestei fete. Are doar trunchi și brațe... Și mult suflet, nesfârșită putere, ambiție și încredere. A fost ajutată și învățată să creadă în ea sau a găsit singură calea asta ca unică salvare. Sunt atâția oameni care se nasc întregi și nu știu ce să facă din ei!

Poate că America este țara tuturor posibilităților, dacă oferă viață unor suflete pe care alții le condamnă la moarte. În mod cert însă, povestea asta mă va urmări multă vreme. Din când în când am nevoie de motive de speranță, chiar dacă ele se află uneori la mare depărtare în spațiu... Și chiar de modele. Eu am tot ce îmi trebuie și nu pot cât poate fata asta...

Poveste de iubire

M-am îndrăgostit mai întâi de ochii tăi.
Frumoși și triști,
Bântuiau depărtările, parcă așteptându-mă.
Apoi m-am îndrăgostit de vocea ta
Și de rotunjimile moi ale cuvintelor
Când le rosteai.
Parcă învelite în vată de zahăr,
Sunau a cântec.
Poveștile șoptite tainic
Au învins împotrivirea
Cu care mă înarmasem îndărătnic,
Precum o prințesă răsfățată.
Mi-au deschis lumi
Pe care aș fi vrut să le aflu cu tine,
Căci le vedeam în aceleași culori,
Auzeam aceleași cântece,
Căutam aceleași orizonturi,
Purtam același număr la suflet. 
Mâna mea s-a potrivit în căușul palmei tale,
Parcă ar fi crescut acolo.
Îmbrățișarea ta mi-a tăiat răsuflarea.
M-am ascuns între brațele tale,
Iar sărutul m-a încătușat fără scăpare.
Toate le-am luat ca dovezi
Că eram făcuți să ne aparținem.
Astăzi te privesc și îmi amintesc totul,
Pentru că la fel sunt toate.
Doar ușor încărunțite,
Doar ușor obosite,
Însă ale noastre. 
Nu ne mai jucăm iubindu-ne,
Sfințim iubirea.

A fi sau a nu fi. Blogger.

De când cu scrisul și cu blogul, am încercat timid să explorez lumea asta și regulile ei. Am început să urmăresc diverși bloggeri care se bucură de oarece recunoaștere sau succes, am luat indirect contact cu universul criticilor, al autorilor publicați în prezent, al editurilor etc. Am mai citit prin ricoșeu diverse schimburi de amabilități, de articole ale unora împotriva altora, de comentarii jenante, de glumițe penibile, de răutăți monstruoase prin nimicnicia lor. Nimic din ce nu e omenesc.

Pot să concluzionez amar, după nici două luni de cercetări, că și lumea asta e la fel de măruntă, în ansamblu. Nici nu mai sunt sigură că îmi doresc vreo recunoaștere din partea cuiva. E un mehlem în care nu prea am apetență să intru. Deși, să fim clar înțeleși, nici măcar eu nu cred că sunt vreo talentată. Sunt doar pasionată. Și am bun simț. Da, sunt și modestă. :)

În privința bloggerilor, și aici pervertitorul spirit de competiție strică treaba. Se pare că trebuie să publici zilnic pentru a-ți păstra blogul viu. Altfel îți migrează cititorii spre bloguri mai calde. Doar că nici Dumnezeu nu are zilnic inspirație. Ca atare, o bună parte din postări sunt niște scremete jenante. Trebuie să fii prezent, se pare, nu neapărat și interesant sau inspirat mereu. Din ce m-am prins eu, ca să ai căutare e musai să fii frapant, să ai haz, să fii virulent. În traducere, ar însemna să scrii cât mai porcos și agresiv. Sau să joci un teatru de „Cântarea României”. Ori toate trei la un loc, dacă ești bazat. Deci nu mă calific. Eu înțeleg scrisul mai mult în spiritul lui Hemingway, care spunea că scopul lui este să pună pe hârtie ceea ce vede și simte, în cel mai bun și simplu mod.

Când începi să ai cititori/followers/sclavi pe plantație și să îi tratezi, dacă vrea mușchii tăi (sic!), ca pe niște râme, poți să începi să câștigi un ban cinstit - mai o reclamă, mai o măslină, mai o atenție...

Talentul și umorul nu sunt niciodată constipate. Îți ies sau nu îți ies. Nu merge cu supozitoare. Așa că rămân la nivelul de pasiune, că nu sunt înzestrată pentru „competiție”.