Romantismul - desuet?

Am citit acum ceva timp un articol despre romantism. Mai bine zis despre reinventarea lui. Scris de un bărbat. Nu polemizez cu autorul. Unele idei erau juste. Adică juste și din punctul meu de vedere, nu știu dacă juste absolut. Doar că abordarea din unghiul exclusiv al bărbatului era chiar injustă. Și, pe ici, pe colo, m-am urzicat nițel, că mi s-a părut ca unele idei erau expediate așa, mai superficial, mai machist un pic.

Reieșea că romantismul ar fi un soi de cântec fals, o obligație nefericită pe care ar trebui să o bifezi ca să ai noroc (știți voi unde și la ce), că s-ar rezuma la texte copiate de pe net cu care faci capul mare fetelor slabe de înger, ca să-ți cadă la pat… Na, că am zis până la urmă. Adică, în sumă, un soi de vorbărie goală, care degradează bărbatul. Și cumva și femeia. Romantismul în formele sale standard ar fi fals, în esență, iar autorul dorea un romantism al faptelor, în pas cu vremurile. Mult mai adevărat. Și chiar superior. Romantismul dat de muncă, asigurarea existenței, strângerea banilor de vacanță sau de coșul zilnic.

Eu nu am nimic împotrivă. Un bărbat face și asta. Cum și femeile o fac, fără să abdice de la feminitate. Mă rog, cele mai multe... Dar mai zic: știți câți mitocani am cunoscut, direct sau indirect? Cred că și voi. Indivizi incapabili să spună un cuvânt frumos, să ofere o floare, să trimită o urare de aniversare, să facă un cadou. Erau, chipurile, stânjeniți de situație, fiind prea “ancorați în meandrele concretului” ca să se mai simtă confortabil cu desuetul unor astfel de gesturi.

Cred că, dacă iubești sau ești îndrăgostit, ori dacă apreciezi, pur și simplu, o femeie, nu-ți faci un plan de acțiune. Nu ești “mai mult pe fapte” sau “mai mult pe vorbe”. Sigur că vei fi consecvent cu tine, cu ceea ce simți că îți este propriu, dar nu poți să bagi pe gât nimănui teoriile tale despre romantism și relații moderne. Nu e cam egoist? Ce te faci dacă respectiva nu împărtășește ideea?

Referindu-mă strict la mine, voi prefera oricând un bărbat care știe să ofere o floare fără să pară papagal (și nu are cum să pară, dacă nu se simte el însuși așa), care are preocuparea de a spune ceva frumos fără să i se pară penibil sau sub demnitatea lui de mascul, care are gentilețea de a-și aminti o ocazie specială și de a o marca cumva, care își dă tot interesul atunci când cumpără un cadou (asta presupune, desigur, și că nu uită datele importante), gândindu-se cu drag la ceea ce i-ar plăcea destinatarei. S-a demodat asta? Haideți, zău! Pe femei le-a întrebat cineva?

Sigur că romantismul nu se rezumă doar la astfel de gesturi, sigur că uneori lipsa unor clișee e de preferat stereotipiei, sigur că “romantismul faptelor”, dar cine spune că cele de mai sus nu sunt fapte? E cam la fel cu ridicarea tăcerii la rang de virtute, așa, la modul absolut. Tăcerea este o virtute uneori. De multe ori. Atâta timp cât nu maschează doar un mare vid de idei sau o completă incapacitate de a le articula. Atunci când e varianta cea mai elegantă de răspuns. Atunci când spune mai mult decât cuvintele. Da, în aceste cazuri tăcerea este o virtute. În rest, eu continui să prefer vorbele frumoase. Dacă ar fi tăcut toți, lumea nu s-ar mai fi bucurat de cunoaștere. Sau de poezie.

Cam așa și cu romantismul ăsta al faptelor. El este o virtute doar pentru cei prea săraci interior pentru a mai găsi bucurie în plăcerea oferită altora.