Animatorii de vieți

Infidelitatea nu este o boală. Este mai mult un fel de tratament. Sau de leac băbesc. O încercare de a vindeca ceva bolnav sau măcar de a trata simptomele. 

Nu cred că există oameni care își propun să fie infideli partenerilor de viață. Sunt convinsă că toți pleacă la drum cu cele mai bune intenții. Din dragoste. Ceva se întâmplă însă pe parcurs și relația lor se îmbolnăvește. Cei doi sau doar unul dintre ei suferă și începe să nu mai vadă rezolvarea în interiorul acelei relații. Fie chiar să nu îl mai intereseze, fie să nu reușească să comunice în așa fel încât să-l facă pe celălalt să conștientizeze pericolul. Sau să nu mai aibă cu cine să comunice, din cauza lipsei de interes a partenerului. 

Ce îmbolnăvește relațiile? Aici e o discuție complicată, sunt o mulțime de cauze posibile. Simple uneori, complexe adesea. Lipsa de preocupare față de celălalt, lipsa de comunicare, scăderea interesului fizic, sabotajele externe, lipsa intimității, lipsa timpului, lipsa banilor, lipsa preocupărilor comune, sentimentul exagerat de posesie, dezinteresul unuia sau al ambilor parteneri față de propria persoană, incompatibilitatea… Până și apariția copiilor poate bulversa viața unui cuplu. Fie mama devine exagerat de preocupată de cel mic, uitând că mai există cineva care necesită atenția sa, fie tatăl își canalizează toate resursele emoționale către copil, uitând că mama rămâne totuși femeie, dincolo de noua sa valență. 

Nu există cineva care să fie programatic infidel. Nu vorbesc de comportamentele deviante sau de lipsa de educație, există și astfel de specimene, în mod sigur. Mă refer doar la oamenii normali, de bună credință, aduși cumva în situația de a nu reuși să-și mai gestioneze sentimentele și relațiile. Și care nu au determinarea, curajul sau dorința de a le întrerupe, pentru a intra curați în altele, ci aleg o cale ceva mai dosnică. Mai puțin cinstită. Foarte mulți își iubesc partenerii și țin la familiile lor, totuși ceea ce împart în cadrul acestora nu le mai satisface nevoile. Firești, de altfel. Nevoia de tandrețe, de emoție, de comunicare, de înțelegere, de intimitate, de pasiune, de imprevizibil… 

În toată această complicată morișcă emoțională, nu partenerii înșelați sunt de compătimit. Sau nu numai ei. Mulți nici măcar nu află. Poate bănuiesc sau simt, poate suspectează, poate se amăgesc. Cei mai mulți infideli își protejează de suferință partenerii. Din teama de a nu pierde siguranța acelui cămin, din responsabilitate, din loialitate (sigur că aici ar fi de purtat o altă discuție) sau dimpotrivă, din lașitate, ori chiar din iubire. Relațiile acelea supraviețuiesc și unele chiar se vindecă. Nu vreau să vorbesc despre onestitate, pentru că ar fi o discuție mult prea lungă. E onest să îți înșeli partenerul? E necesar? E sănătos? E scuzabil? Vorbim altă dată.

Victime colaterale, dacă e să căutăm neapărat unele, deși cele mai multe astfel de relații sunt pe deplin asumate de cei implicați, sunt cei care oblojesc aceste relații bolnave, care tratează simptomele și împlinesc nevoile, care hrănesc fanteziile. Amanții, ar fi cuvântul consacrat, dar care nu-mi place deloc. Eu i-aș numi “animatori de vieți”. Până la urmă asta fac. Ei sunt cei care rămân până la urmă singuri, dacă erau singuri și înainte, sau revin în propriile relații nefericite, după ce își vor mai fi spulberat o iluzie. O realitate asumată nu exclude speranța sau suferința. Culpa nici atât.