Moartea conversației

Recunosc din start că titlul, parafrază de altfel (pour les connaisseurs), este inspirat oarecum din titlul unui articol din Adevărul. Doar că acolo subiectul era tratat mai mult în imagini, fiind prezentate frânturi din documentarul fotografic al lui Babycakes Romero, un tânăr fotograf londonez. 

 

Care era ideea? Ideea documentarului era aceea că trăim într-o eră a tehnologiei, care duce la însingurare. Oamenii nu mai comunică, nu mai relaționează, ci preferă să se lase absorbiți în lumea virtuală, chiar când se regăsesc reuniți în situații în care firescul ar duce la discuții, la conversații, la interacțiune. Doar că au ajuns să se simtă stingheri și nesiguri, așa că preferă compania telefonului. Babycakes Romero consideră că situația este exact inversă, în sensul că telefonul este cel care duce la bariere în comunicare, nu invers, dar e mai bine să mergeți direct la sursă pentru mai multe informații.

Punctul meu de vedere este doar ușor diferit. Într-adevăr, telefoanele mobile nu au înlocuit relațiile umane, ci doar le sabotează perfid. Pentru că relațiile umane trebuie permanent alimentate, ca să se dezvolte sau ca să nu moară. Nimeni nu mai investește însă în relații. E prea multă bătaie de cap. Telefoanele deștepte au apărut pe un teren deja fertilizat. Această fisură se produsese înainte de apariția lor. 

Dacă e să ne referim strict la conversații, e evidentă de multă vreme sărăcirea inspirației, a vocabularului, a umorului sănătos, dar și a disponibilității pentru a-i asculta pe alții și a comunica în mod real cu ei. Cred că aici e problema reală - lipsa de disponibilitate, de interes, de "chef" de alții. Lipsa de practică duce la stângăcie, iar dorința de a evita penibilul duce la evitarea ocaziilor care l-ar putea genera.

Și în ceea ce mă privește, introvertită fiind de altfel, resimt de multe ori o reală și urâtă inapetență în a relaționa complet cu oamenii. Complet, din punctul meu de vedere, înseamnă să vorbești față în față sau măcar la telefon. Să privești în ochi, să asculți, să procesezi, să înțelegi, să ai o reacție, să o articulezi sub forma unui răspuns, să însoțești răspunsul ăla de un zâmbet, să strângi o mână, să îmbrățișezi... Asta ne face oameni, cred. Socializarea, relaționarea conștientă, superioară, inteligentă, implicarea emoțională. Dar mi-a scăzut și mie interesul, e ca o boală contagioasă de care ne molipsim încet și sigur. Decât să mă întâlnesc, prefer să dau un telefon. Și, dacă mă gândesc mai bine, decât să dau un telefon, mai bine dau un mail, un mesaj pe WhatsApp sau, din ce în ce mai rar, un SMS. E mai comod.

Ani la rândul am trimis felicitări de Crăciun sau de Paște. Le alegeam, le cumpăram, le scriam de mână și le puneam la poștă. Sau dădeam telefon. O făceam cu drag, pentru că îmi păsa.  M-am împotrivit multă vreme progresului, din punctul ăsta de vedere, însă tot la SMS-uri sau mesaje de felicitare virtuale am ajuns, până la urmă. Am cedat. E mai comod.

Dacă mă întâlnesc totuși cu cineva, se întâmplă deseori să îmi displacă. Sau se întâmplă să mă aflu undeva unde nu cunosc pe nimeni. Cum maschez și mă salvez de disconfort? Cu telefonul. 

Telefonul îți dă ceva de făcut. Cu mâinile. De aia ne apucam de fumat când eram tineri, nu? Ca să ne dăm ceva de făcut. Ceva aparent interesant. Telefonul îți dă în plus ceva de făcut și cu ochii. Poate și cu mintea, uneori. Telefonul te scoate din multe impasuri emoționale sau sociale. Telefonul te scapă de bătăi de cap. De implicare. De efort. E mai comod. 

Până la urmă, țigările erau mai bune. De obicei se fuma în grupuri și se făcea, inevitabil, conversație.