Despre oamenii vii

V-am mai spus ca mie îmi plac oamenii vii?

Dacă nu, vă spun acum. Ce înseamnă oameni vii? Înseamnă oameni frumoși, calzi, autentici, deschiși, toleranți și cu simțul umorului.

Sunt acei oameni lângă care te simți bine, pentru că râd cu poftă, spun deschis și fără fandoseli ce au de spus, nu sunt obsedați de control, nu au mereu un sfat sau o recomandare de făcut când nimeni nu le-o cere, nu se simt mereu obligați sau îndreptățiți să critice părerile și gusturile altora sau să-și marcheze superioritatea, nu încearcă să convingă permanent că sistemul lor digestiv nu generează niciodată flatulențe sau că n-au fost prinși nici măcar de propria conștiință cu degetul în nas.

Sunt oamenii care fac greșeli, dar le admit măcar față de sine și care înțeleg că și alții fac. Sunt oamenii care nu consideră că se prăbușește cerul la o glumă fără perdea, chiar dacă nu o gustă, sau că unele cuvinte nu trebuie rostite nici măcar în gând.

Sunt oamenii care au decența de a nu indispune fără motiv, însă au plăcerea de a binedispune, dacă le sta în putere.

Sunt oamenii relaxați, care nu pozează și nu se studiază permanent. Sunt oamenii care își mai lasă, din când în când măcar, sufletul la vedere și de care mi-ar plăcea sa fiu permanent înconjurată, dacă aș putea alege și dacă nu aș fi atât de tolerantă față de ceilalți.

Am citit la un moment dat câteva sfaturi pentru a depăși tracul, în relațiile cu ceilalți, mai ales cu cei care ne timorează datorită unui anume gen de ascendent: autoritate, relație ierarhică  etc. Printre altele, trebuia să păstrezi permanent în minte ideea că picioarele oricui miros urât dacă nu sunt curate și că toți arătăm la fel de caraghios când ne scremem în locul ăla unde mergem neînsoțiți. Da, nu erau chiar academice sfaturile, dar cred că pot fi utile. Pană la urma, suntem egali, fără a fi identici.

Tuturor prietenilor mei vii, le mulțumesc pentru fiecare zâmbet pe care mi l-au permis, declanșat sau oferit.