Esențe

Dimineață

M-am trezit cu visele purtând parfumul tău.

După-amiază

Toate gândurile luaseră aceeași aromă.

Spre seară

Amintirile miroseau deja a fum de țigară,

A cafea

Și a sfârșit.

Nu mai trecuseși sa mi te impregnezi în piele.

E ora de culcare.

Poate visez iarăși parfumat.

Nu spune nimic

Ssst…
Nu spune nimic.
Doar gândește-te
La tine. La noi. La ce n-avem.
La ce vrem, la ce putem…
Lasă un pic de tăcere.
Pătrunde-te doar de durere,
Căci nu știi nimic,
Niciun răspuns.
Gustă-ți lacrimile,
Înghite-ți cuvintele.
Ssst…
Nu spune nimic, te rog.
Ma gândesc
Și eu.

Credință și religie

"Dacă iubiți cu adevărat natura, veți vedea frumusețe peste tot." (Vincent Van Gogh) Iar "frumusețea naturii nu poate fi egalată decât de frumusețea sufletului" (Victor Hugo).

E doar un pretext pentru ceva la care mă gândesc de mai multă vreme. De când am postat pe Facebook un scurt articol cuprinzând părerea mea despre sistemul de învățământ din România, care mi-a pierdut două persoane din lista de pe Facebook. Din motive legate de religie.

Nu sunt o persoană religioasă. Îi respect profund însă pe cei care cred în Dumnezeu, pe cei care sunt credincioși practicanți fără a fi habotnici, respect religia și manifestările ei, atâta timp cât aduc sprijin, speranță, alinare, înțelegere, înălțare morală și spirituală. Le respect, nu le asum necondiționat însă. Nu am niciun dram de respect însă pentru religiile care induc intoleranță, umilință, discriminare, îndobitocire. Cele care răpesc omului libertatea și demnitatea. Frumusețea și măreția.

Religia este o opțiune. Ca și credința. Sunt lucruri diferite, pentru mine, cel puțin. Mă consider o persoană profund credincioasă. Poate sunt ușor ipocrită, pentru că, deși nu simt ca a fi ortodox îmi aduce ceva în plus față de a fi om, sunt botezată, căsătorită ortodox, am botezat ambele fete… Am încercat să nu mă așez de-a curmezișul cutumelor sociale. Nu pot spune că mă simt cumva mai binecuvântată, însa nu am vrut să le răpesc copiilor o șansă, în cazul în care există ceva ce eu nu cuprind cu mintea sau cu sufletul. Pentru că admit posibilitatea de a mă afla în eroare. Ele se roagă, mai ales atunci când simt nevoia unui sprijin. Și speră să-i regăsească în Rai pe cei dragi plecați deja dintre noi, printre care bunicul, străbunicul lor, dar și cățeii pe care i-au iubit. Atâta timp cât vor crede asta și le va da putere sau mângâiere, eu nu le voi tulbura credința. Fiecare dintre noi are acest drept. Și eu mă rog uneori. La Dumnezeu, în sensul unei entități sau forme de energie superioare, care îmi poate transfera forță în anumite momente. 

Eu cred cu tărie, din tot sufletul. Cred în frumusețea și măreția omului și a universului, cred în echilibrul în care se află unul în raport cu celălalt. Cred în existența unor energii care interconectează totul. Aceste energii ne însuflețesc. Și pe noi, și ceea ce ne înconjoară, inclusiv lucrurile considerate “neînsuflețite”. Nu cred că există ceva “neînsuflețit”. În toate există o fărâmă de divinitate, de sacralitate. Energie.

Credința mea continuă cu un profund respect pentru viață, în toate formele sale, pentru natură, pentru demnitatea oricărei ființe vii, pentru egalitatea dintre ele. De aici o iubire fără margini pentru animale, pentru orice animal. Și o revoltă cumplită împotriva celor care omoară, chinuiesc, umilesc. De aici respectul și dragostea pentru natură, pentru sacrul care exista în orice colțișor. Respectul pentru oameni, pentru dreptul lor la individualitate și liber arbitru.

Nu sunt religioasă, dar sunt o persoană profund morală. Sunt un om corect, care nu a făcut și nici nu va face vreodată rău, cel puțin nu în mod conștient sau premeditat. Sunt un om tolerant, empatic, corect, onest și cu o doză decentă de altruism. La fiecare dintre aceste atribute aș putea aduce amendamente, pentru că am și eu defectele mele.  Dar nu sunt la Judecată aici și acum.

Nu-mi plac sfinții. Mai ales cei falși. Îmi plac oamenii curați. Și vreau să păstrez posibilitatea de a fi un om moral și credincios fără a fi înregimentată undeva, prin vreo religie. Nu mi-e frică de Dumnezeu, pentru că, dacă există, știe cum sunt. Mi-e teamă doar de hidoșenia oamenilor uneori.

Animatorii de vieți

Infidelitatea nu este o boală. Este mai mult un fel de tratament. Sau de leac băbesc. O încercare de a vindeca ceva bolnav sau măcar de a trata simptomele. 

Nu cred că există oameni care își propun să fie infideli partenerilor de viață. Sunt convinsă că toți pleacă la drum cu cele mai bune intenții. Din dragoste. Ceva se întâmplă însă pe parcurs și relația lor se îmbolnăvește. Cei doi sau doar unul dintre ei suferă și începe să nu mai vadă rezolvarea în interiorul acelei relații. Fie chiar să nu îl mai intereseze, fie să nu reușească să comunice în așa fel încât să-l facă pe celălalt să conștientizeze pericolul. Sau să nu mai aibă cu cine să comunice, din cauza lipsei de interes a partenerului. 

Ce îmbolnăvește relațiile? Aici e o discuție complicată, sunt o mulțime de cauze posibile. Simple uneori, complexe adesea. Lipsa de preocupare față de celălalt, lipsa de comunicare, scăderea interesului fizic, sabotajele externe, lipsa intimității, lipsa timpului, lipsa banilor, lipsa preocupărilor comune, sentimentul exagerat de posesie, dezinteresul unuia sau al ambilor parteneri față de propria persoană, incompatibilitatea… Până și apariția copiilor poate bulversa viața unui cuplu. Fie mama devine exagerat de preocupată de cel mic, uitând că mai există cineva care necesită atenția sa, fie tatăl își canalizează toate resursele emoționale către copil, uitând că mama rămâne totuși femeie, dincolo de noua sa valență. 

Nu există cineva care să fie programatic infidel. Nu vorbesc de comportamentele deviante sau de lipsa de educație, există și astfel de specimene, în mod sigur. Mă refer doar la oamenii normali, de bună credință, aduși cumva în situația de a nu reuși să-și mai gestioneze sentimentele și relațiile. Și care nu au determinarea, curajul sau dorința de a le întrerupe, pentru a intra curați în altele, ci aleg o cale ceva mai dosnică. Mai puțin cinstită. Foarte mulți își iubesc partenerii și țin la familiile lor, totuși ceea ce împart în cadrul acestora nu le mai satisface nevoile. Firești, de altfel. Nevoia de tandrețe, de emoție, de comunicare, de înțelegere, de intimitate, de pasiune, de imprevizibil… 

În toată această complicată morișcă emoțională, nu partenerii înșelați sunt de compătimit. Sau nu numai ei. Mulți nici măcar nu află. Poate bănuiesc sau simt, poate suspectează, poate se amăgesc. Cei mai mulți infideli își protejează de suferință partenerii. Din teama de a nu pierde siguranța acelui cămin, din responsabilitate, din loialitate (sigur că aici ar fi de purtat o altă discuție) sau dimpotrivă, din lașitate, ori chiar din iubire. Relațiile acelea supraviețuiesc și unele chiar se vindecă. Nu vreau să vorbesc despre onestitate, pentru că ar fi o discuție mult prea lungă. E onest să îți înșeli partenerul? E necesar? E sănătos? E scuzabil? Vorbim altă dată.

Victime colaterale, dacă e să căutăm neapărat unele, deși cele mai multe astfel de relații sunt pe deplin asumate de cei implicați, sunt cei care oblojesc aceste relații bolnave, care tratează simptomele și împlinesc nevoile, care hrănesc fanteziile. Amanții, ar fi cuvântul consacrat, dar care nu-mi place deloc. Eu i-aș numi “animatori de vieți”. Până la urmă asta fac. Ei sunt cei care rămân până la urmă singuri, dacă erau singuri și înainte, sau revin în propriile relații nefericite, după ce își vor mai fi spulberat o iluzie. O realitate asumată nu exclude speranța sau suferința. Culpa nici atât.

Filmul bate viața

Am citit cândva, pe vremea când încă mai citeam reviste glossy, un articol al cărui subiect nu mi-l mai amintesc cu precizie. Îmi amintesc însă că autoarea (era o femeie) povestea, probabil ca pretext pentru ceea ce scria, ceva ce i se întâmplase unei prietene de-ale sale. Adică o întâmplare reală. Și ușor ireală, în același timp.

Prietena fusese la cumpărături. La Metro. :) Se afla în parcare și își încărca portbagajul cu produsele proaspăt achiziționate. Un EL a văzut-o. A plăcut-o, însă nu a abordat-o. I-a notat totuși numărul de la mașină și și-a pus în cap să o găsească. O plăcuse, se vede treaba, destul de mult. 

Omul și-a pus în mișcare pilele de la Poliția Rutieră sau cum s-o numi serviciul care are evidența numerelor de înmatriculare, a aflat numele și adresa deținătoarei și s-a prezentat la ușa ei. Cu flori, fără flori, cântând serenade sau spunând poezii, habar nu am. Ce și cum s-a întâmplat de la momentul acela încolo nu se mai detalia în articol. Însa prietena și EL au rămas împreună. Așa spunea autoarea articolului. Dacă mințea, păcatul ei să fie! Eu am crezut-o. Deși am observat că rețeta asta cu prietena/prietenele apare în mai toate articolele pentru femei. Poate că am vrut să o cred, mai mult decât am crezut-o cu convingere.

Mărturisesc faptul că am reținut povestea tocmai pentru că mi s-a părut fantastică. Mai există în viața reală astfel de povești? Sunt extrem de sceptică. Adică, de acord, în filme se întâmplă. Însă filmele sunt filme. Sunt făcute să emoționeze, să dea speranță, să stoarcă lacrimi, să hrănească niște iluzii. Chestii sănătoase, care ne alimentează în viața noastră banală, de zi cu zi.

În mod normal, te-ai aștepta ca omul, consumator de artă măcar în formele cele mai accesibile, cum sunt filmele, să transpună în viața personală lucrurile care îl emoționează, fie și doar pentru că ar putea servi ca rețete verificate, dar nu se întâmplă așa. În mod evident, povești de dragoste există, oamenii se îndrăgostesc, își trăiesc iubirile, sunt fericiți sau suferă, se căsătoresc sau se despart, însă “regulile” sunt mult mai pragmatice. Viața reală nu acordă circumstanțe atenuante pentru abaterile de la morală sau de la cutumele sociale, oamenii se tem de ridicol, de părerea altora, de eșec, de necunoscut... Se tem de o groază de lucruri și respectă o groază de reguli. Ratează astfel o grămadă de subiecte de film.  Dar dacă am întâlni la tot pasul subiecte de film, despre ce s-ar mai face filmele?

N-ar fi rău, totuși, să mergeți la Metro coafate și aranjate. Cine știe când vă întâlniți cu soarta? :)

Romantismul - desuet?

Am citit acum ceva timp un articol despre romantism. Mai bine zis despre reinventarea lui. Scris de un bărbat. Nu polemizez cu autorul. Unele idei erau juste. Adică juste și din punctul meu de vedere, nu știu dacă juste absolut. Doar că abordarea din unghiul exclusiv al bărbatului era chiar injustă. Și, pe ici, pe colo, m-am urzicat nițel, că mi s-a părut ca unele idei erau expediate așa, mai superficial, mai machist un pic.

Reieșea că romantismul ar fi un soi de cântec fals, o obligație nefericită pe care ar trebui să o bifezi ca să ai noroc (știți voi unde și la ce), că s-ar rezuma la texte copiate de pe net cu care faci capul mare fetelor slabe de înger, ca să-ți cadă la pat… Na, că am zis până la urmă. Adică, în sumă, un soi de vorbărie goală, care degradează bărbatul. Și cumva și femeia. Romantismul în formele sale standard ar fi fals, în esență, iar autorul dorea un romantism al faptelor, în pas cu vremurile. Mult mai adevărat. Și chiar superior. Romantismul dat de muncă, asigurarea existenței, strângerea banilor de vacanță sau de coșul zilnic.

Eu nu am nimic împotrivă. Un bărbat face și asta. Cum și femeile o fac, fără să abdice de la feminitate. Mă rog, cele mai multe... Dar mai zic: știți câți mitocani am cunoscut, direct sau indirect? Cred că și voi. Indivizi incapabili să spună un cuvânt frumos, să ofere o floare, să trimită o urare de aniversare, să facă un cadou. Erau, chipurile, stânjeniți de situație, fiind prea “ancorați în meandrele concretului” ca să se mai simtă confortabil cu desuetul unor astfel de gesturi.

Cred că, dacă iubești sau ești îndrăgostit, ori dacă apreciezi, pur și simplu, o femeie, nu-ți faci un plan de acțiune. Nu ești “mai mult pe fapte” sau “mai mult pe vorbe”. Sigur că vei fi consecvent cu tine, cu ceea ce simți că îți este propriu, dar nu poți să bagi pe gât nimănui teoriile tale despre romantism și relații moderne. Nu e cam egoist? Ce te faci dacă respectiva nu împărtășește ideea?

Referindu-mă strict la mine, voi prefera oricând un bărbat care știe să ofere o floare fără să pară papagal (și nu are cum să pară, dacă nu se simte el însuși așa), care are preocuparea de a spune ceva frumos fără să i se pară penibil sau sub demnitatea lui de mascul, care are gentilețea de a-și aminti o ocazie specială și de a o marca cumva, care își dă tot interesul atunci când cumpără un cadou (asta presupune, desigur, și că nu uită datele importante), gândindu-se cu drag la ceea ce i-ar plăcea destinatarei. S-a demodat asta? Haideți, zău! Pe femei le-a întrebat cineva?

Sigur că romantismul nu se rezumă doar la astfel de gesturi, sigur că uneori lipsa unor clișee e de preferat stereotipiei, sigur că “romantismul faptelor”, dar cine spune că cele de mai sus nu sunt fapte? E cam la fel cu ridicarea tăcerii la rang de virtute, așa, la modul absolut. Tăcerea este o virtute uneori. De multe ori. Atâta timp cât nu maschează doar un mare vid de idei sau o completă incapacitate de a le articula. Atunci când e varianta cea mai elegantă de răspuns. Atunci când spune mai mult decât cuvintele. Da, în aceste cazuri tăcerea este o virtute. În rest, eu continui să prefer vorbele frumoase. Dacă ar fi tăcut toți, lumea nu s-ar mai fi bucurat de cunoaștere. Sau de poezie.

Cam așa și cu romantismul ăsta al faptelor. El este o virtute doar pentru cei prea săraci interior pentru a mai găsi bucurie în plăcerea oferită altora.