Furtună

A început să bată între noi vântul uitării.
S-a iscat din senin,
Ca un vârtej în plină vară,
Răscolind haotic totul în cale.
A rupt nemilos bucăți de iubire
Urcându-le în cer preț de-o clipă
Spre a le strivi apoi de stâncile disperării.
M-am agățat de amintiri
Cu degete sângerânde,
M-am legat de trecut,
Cu noduri groase,
Care îmi răneau încheieturile.
Suflul rece îmi biciuia obrajii
Și îmi înlăcrima ochii.
Smulsese din mine și orgoliu
Și rațiune și sens...
Urla a moarte tăcerea
Și sunau a gol vorbele...
Mă frigea arșița dorințelor necugetate
Și înghețam de răceala privirilor rătăcite
Ca într-un deșert sălbatic și arid
Până m-am făcut nisip.
M-am lăsat atunci dusă de vânt
Și așternută pe țărm ca o epavă...

Lapalisadă

Din degete încrucișate, strânse până la os,
Mi-am plăsmuit o amuletă
Și am atârnat de ea toate speranțele.
Ascunsă de descântece, am închis ochii,
În cel mai adânc somn al rațiunii,
Lăsând visele să danseze în jurul meu.
Ca ielele, smintite și despletite,
Cu tălpile însângerate de dans
S-au rotit nebunește până au amețit
Și s-au prăbușit peste mine
Cu trupuri grele, care m-au zdrobit.
Când m-am trezit totul era neschimbat,
Doar degetele mele frânte
Sloboziseră calea celui mai nemilos descântec:
Realitatea. Curată, sinceră, crudă,
Cu vraja ei implacabilă.
Străluceau limpezi toate evidențele
Umplându-mi de lacrimi ochii încă mijiți de somn.

Vrajă

Sărutul ne legase ca o vrajă...
Ne sorbeam unul altuia suflul
Printre buzele zdrobite a descompunere.
Aveam gustul tău până în suflet,
Iar tu, parfumul meu, sigiliu.
Nu mai aveam contur, niciunul...
Ne rătăciserăm unul în altul
Explorându-ne lacom,
Ca doi naufragiați flămânzi și însetați.
Fără măsură era pofta noastră
Și nelegiuit excesul...
Un schimb nebun de energii vitale,
Ca pentru a supraviețui sfârșitului lumii,
Ca pentru a naște iarăși viața:
Suflată ca un abur, printre buzele fierbinți,
Amalgamate în sărut, ca de un descântec.

Zâmbește, Ană!...

Zâmbește, Ană, zorile se varsă!...
Ți-e zâmbetul condamnare și mântuire,
Zgârie-l pe chip și bate-l în cuie,
Atârnă-ți de stele colțurile gurii
Și nu lăsa nimic pământean să rupă legăturile!
Zâmbește, Ană! Zi nouă e astăzi,
Cea de ieri e departe,
Iar mâinele îți surâde complice.
Zâmbește, Ană! Ți-e zâmbetul punte
Către dorințe și către tine însăți.
Zorile se varsă și îneacă întunericul,
Soarele-l urcă pe cerul speranțelor nemărturisite.
Scaldă-te în lumină neîncepută,
Dansează desculță printre vise,
Zâmbește, Ană!

Declin

Mă doare dorul ca o boală
Și mă rupe în zdrențe așteptarea
Mi-e zâmbetul rană deschisă
Iar vorbele-mi bântuie rătăcite
Îmi strivesc gândurile sub talpă
Să le opresc hora bezmetică
Am mâna încleștată pe pumnalul uitării
Pregătită să străpung inima speranței
Ea e vinovată pentru tot
De zeci de ori i-am semnat sentința
Și de sute de ori am amnistiat-o
Ca într-un joc dement de-a puterea
Doar orgoliul putrezește în temniță
Rod lacom din el viermii umilinței
Regina zădărniciei sunt acum
Și niciun supus nu-mi mai știe frica
Atârnă coroana a dezolare
Mi-a ruginit sceptrul
Și e mantia decolorată de deznădejde
Îmi vreau înapoi regatul!

Exitus

Flacără s-a aprins
Din scânteia ciocnirii noastre
Trup de trup,
Suflet de suflet,
Dor de dor.
A strălucit fierbinte un timp.
La început cu văpaie dogoritoare,
Mai apoi cu flamă domoală,
Până a mistuit oxigenul
Iubirii celei tinere și verzi.
Au căzut apoi florile,
S-au uscat frunzele,
Ca de toamnă rău prevestitoare.
A rămas pâlpâind doar o flăcăruie
Ce tremura galbenă de frică.
A fost de ajuns o lacrimă
Și a stins-o...