Descântec

Seară după seară 

Îmi dezleg în gând

Tâmplele de vrajă, 

Trupul de pământ. 

Mă descânt de-amarul

Dor neroditor, 

De durere stearpă, 

Vis înșelător,

Umbră fără carne, 

Ce-a uitat să moară, 

Ca să nu-i dau voie

Iarăși să mă doară. 

Apoi, primenită, 

Împăcată, vie, 

Mă așez cu fața 

Spre ce-o fi să-mi fie. 

N-am ucis în mine 

Niciun gând de zbor - 

Cât respir pot încă 

Să mă înfior, 

Să tresar, s-adulmec,

Să îmi fie dor,

Să îmi spintec frica, 

Să refuz să mor.

"Gară pentru doi"

Atâția oameni mi-au trecut 

Prin suflet

Ca printr-o gară de tranzit

Între două trenuri 

Încât sala de așteptare 

E acum închisă pentru renovare. 

Băncile sunt scrijelite și rupte 

Pereții sunt plini de graffiti 

Iar pardoseala e jupuită

De crampoanele călătorilor 

Care alergau mereu

Să prindă trenul următor.

Pe ecranul spart 

Rulează fără spectatori

"Gară pentru doi" - 

O prostie de film sovietic.

Letală

Când iubirea începe să doară

E semn că s-a îmbolnăvit. 

Uneori se vindecă

Dar rămân sechele. 

Știința nu poate explica

Acest paradox medical:

Imunitatea ei scade 

Cu fiecare episod de boală. 

La final, ea moare.

Recluziune

 

M-am îngropat atât de adânc în mine

Încât oamenii pășesc peste sufletul meu

Ca pe o alee de parc

Am demontat oricum toate băncile 

Fiindcă prea mulți poposeau la umbră 

Și îmi rupeau florile. 

Oamenii cred că toate au un preț 

Și nu mai știu să îngenuncheze 

Pentru a mulțumi

Și nu mai știu să îngrijească 

Pentru a culege

Lumea toată e un supermarket.

Comă

De ceva vreme

Sunt într-un fel 

De comă indusă

Din care voi ieși

Doar când se va găsi 

Leacul pentru boala mea

Funcțiile vitale sunt bune

Dar mi se atrofiază 

Tot mai mult

Mușchiul

Zborului

O moarte anunțată

Eu nu regret privind în urmă 

Nimic din ce mi s-a-ntâmplat:

Nici c-am iubit fără măsură, 

Până când am îngenuncheat,

Nici c-am visat fără speranță

Sau că am dat fără să cer, 

Am plâns iertând mereu, prea multe,

Și m-am drogat cu efemer, 

Că m-am zidit de bună voie 

În roz castele de nisip, 

Ori că m-am îngropat de vie, 

Tăcând, când aș fi vrut să țip, 

Că mi-am dorit, nefiind dorită, 

Și-am așteptat la nesfârșit, 

Că am uitat cât mă duruse

Și-am sărutat ce m-a rănit. 

De m-aș mai fi născut o dată, 

Aș fi murit la loc zâmbind, 

De-aș fi răscumpărat cu asta 

Plecarea grea pe un venind. 

Le-aș face iar la loc pe toate, 

Legată-n lanțuri aș zbura, 

Nimic nu mi-ar fi imposibil, 

Dar tot nimic nu s-ar schimba. 

Regret doar că atâta suflet, 

Atâta timp, atât efort, 

S-au prăpădit născând în chinuri 

Un viitor ce era mort.

Marea Vie

Daca lacrimile mele

S-ar fi vărsat într-o mare, 

Ea s-ar fi numit simplu:

Marea Vie.

Tăceri

Tac-tac
Ca un ceas stricat
Care stă neîntors
De prea multă vreme
Tac-tac
După ce cândva
Rămâneam în urmă
Pentru toți întârziații
Tac-tac
La orele fixe
Pentru care-mi bate
Clopotul în piept
Tac-tac
Și aș da ora înapoi
Pentru 60 de minute
De iluzii pierdute
Dar tac
Și desfrunzesc de clipe
Ca un copac în toamnă
Ascultând cum se lovește
Glasul meu de ziduri.

Basme pentru oameni mari

Orice femeie
Mușcă măcar o dată
Dintr-un măr otrăvit
Își pierde măcar o dată
Pantoful
Cade măcar o dată
În somn adânc
Sărută măcar o dată
Un broscoi
E închisă măcar o dată
Într-un turn
Întâlnește măcar o dată
Lupul cel rău
Visează măcar o dată
La un prinț pe cal alb.

Basmele pentru oameni mari
Au doar final diferit:
Realitatea nu crede în lacrimi
Și nici în fericire fără sfârșit.

Convalescență

În timpuri de care încă îmi amintesc
Sufletul meu era vedetă de circ:
Făcea salturi la trapez
Legat la ochi
Fără plasă de siguranță.

De ceva vreme are un număr nou
De jonglerie și dresură de visuri:
S-au vindecat toate fracturile
Dar s-a îmbolnăvit
De acrofobie și pironism.

Legitimă apărare

Sunt rescrisă într-un limbaj nou
Care mă face de neînțeles.
Lumea privește coperta
Caută ilustrațiile
Și pricepe cât poate.
Când ești prost tradusă
Și des trădată
Să faci jocuri de cuvinte
E o formă de protecție:
Poanta taie puntea.

Resemnare

Am înțeles târziu
Că nu trebuie să mergi
Până la capătul
Pământului
Al iubirii
Al disperării
Al fericirii
Pentru că vei ajunge
Prea obosită
Prea singură
Prea secătuită
Prea tristă.

Distanțele mari
Omoară bucuria
Călătoriei
Și oamenii se pierd
Pe drum.

Învățasem că orizontul
Nu poate fi atins
Dar nu cunoșteam
Resemnarea.

Acum știu că
Cei mai curajoși
Se opresc la timp.

Epuizarea nu e curaj
Ci boală.

Stare de alertă

În muzeul meu de gânduri
Am interzis accesul
Celor care vin cu mască
Nu e nevoie de declarație
Falsul se vede de la distanță
Nici de termometru
Căldura se citește în privire
Sufletele înghețate
Sunt mereu în carantină
Practic distanțarea
De cei care vor să mă atingă
Cu mâinile murdare
Și care cred că în viețile altora
Se poate intra cu program
De vizitare
Din această stare de alertă
Nu voi ieși niciodată.

Dreptul la uitare

Mi-am câștigat greu dreptul la uitare
Și dreptul de a nu mă mai durea,
După atâta veghe necurmată
La căpătâi, iubirii ce-mi murea.

I-am transplantat bucăți întregi de suflet,
Transfuzii nesfârșite m-au robit,
Dar n-am putut opri nici agonia,
Iar neputința m-a îmbolnăvit.

Priveam nemângâiată cum se stinge
Și nimeni nu o mai plângea de mult;
Mă tânguiam doar eu ca o nebună,
Fără putere să mă mai ascult.

Secătuită de atât zadarnic,
Mi-am smuls furtunul din adânc de piept
Și-am constatat că nu mai curge sânge:
Să plec mi s-a părut deodată drept.

Dansul ploii

Lame reci de iluzii
Mi-au arat sufletul
Bucată cu bucată.
Brazde adânci
Răsturnate spre cer
Scot încă aburi
Din rănile umede.
Arunc în ele semințe
Și le frământ în tălpi
Într-un dans smintit
De înduplecat ploaia:
Paparudă rudă,
Vino de mă udă!
Să crească speranțele
Până la cer
Ca un vrej fermecat
Să urc să culeg
Ce mi-e scris în stele.

Obstinație

N-am timp de lucruri fără viață,
De oameni morți sau împietriți,
De-o v-ați ascunselea eternă
Cu cei ce nu se vor găsiți.

Nu vreau nimic ce nu palpită,
E rece, strâmb sau desenat
Ca un șotron perfid ce are 
Un unic și meschin pătrat.

Nu mă mai pierd și nu-mi pierd vremea
În clipe fără viitor,
Care se scurg cu tot cu viață
Prin efemerități ce dor.

Nu cumpăr și nu vând vreodată
La second-hand sau la talcioc,
Dacă e ieftin sau pomană,
Nu-mi trebuie nimic, deloc.

Vreau mult, frumos, vreau numai totul,
Vreau Luna și vreau Adevăr,
Dar vreau și dulci minciuni frumoase
Și aș mai vrea și stele-n păr.

Vis de iubire

Mi-aș dori să curg din mine,
Să mă vărs în trupul tău,
Să mă treci în brațe frica,
Să-mi fii punte peste hău.

Să mă uiți apoi la tine,
Ca o coastă să îți cresc,
Rădăcini să-ți prind în carne,
Iar apoi să-nmuguresc.

Să facem copii din floare:
Poezii cu chipul meu,
Să le scriem tot cu rândul:
Să poți tu, când nu pot eu.

Să nu obosești de mine,
Să nu uit să obosesc,
Să te las măcar o dată
Să te temi că mă sfârșesc.

Să nu uiți nicicând că-s vie
Și mi-e sete să trăiesc:
Chiar de-ți stau ascunsă-n suflet,
După soare tot tânjesc.

Carantină

În fiecare seară mă curăț
De urmele zilei:
Nu-i nimic de păstrat
Nimic de consemnat
Nimic de încredințat
Zilei următoare.
Prezentul gol
Roade din trecut
Ca o molie
Și îl umple de găuri
Iar viitorul îmi rămâne
Tot mai mic.
Se găsesc tot mai greu
Măști și iluzii
Iar carantina a închis
Toate fabricile
De fericire.
Nu toate falsurile
Erau "made in China".

Jocul de-a Sisif

La răscruce de gânduri m-am oprit 
Din goana mea după umbre. 
Alerg de atâta vreme încât 
Mi-am pierdut urma și 
Nu știu ce drum să apuc. 
Adulmec pământul
Răscolit de caii sălbatici - 
Miroase a viu. 
Pe urmele lor aș urca munții
Spre stele
Dar timpul mă strânge 
Și am obosit să mă joc
De-a Sisif. 
Mi-aș lipi un pic inima
De un copac
Să mă odihnesc.