Mi-am câștigat greu dreptul la uitare
Și dreptul de a nu mă mai durea,
După atâta veghe necurmată
La căpătâi, iubirii ce-mi murea.
I-am transplantat bucăți întregi de suflet,
Transfuzii nesfârșite m-au robit,
Dar n-am putut opri nici agonia,
Iar neputința m-a îmbolnăvit.
Priveam nemângâiată cum se stinge
Și nimeni nu o mai plângea de mult;
Mă tânguiam doar eu ca o nebună,
Fără putere să mă mai ascult.
Secătuită de atât zadarnic,
Mi-am smuls furtunul din adânc de piept
Și-am constatat că nu mai curge sânge:
Să plec mi s-a părut deodată drept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu