Stea căzătoare

La început ai fost o stea.
Strânsă la piept de cer,
Cochetai cu eternitatea,
Visând nemurirea.
Unii te pictau,
Alții te cântau,
Urmărindu-te din spatele telescopului.
Coborai doar în câte-o poezie,
În cântece
Ori în vreun vis.
În rest, străluceai.
Copil al cerului,
Născând iluzii.
Habar n-aveai
Că există stele căzătoare,
De care unii își leagă așteptările,
Întrerupându-le zborul.
Habar n-aveai
Că stelele au rău de înălțime
Și nu trebuie să privească în jos.
Într-o zi, cineva te-a văzut alunecând
În dansul tău prin înălțime
Și și-a pus o dorință.
Ai auzit chemarea și l-ai privit.
Nu știai că vei ameți;
Apoi ai căzut direct în brațele sale.
Ți s-au ciobit razele
Și n-ai mai strălucit la fel de puternic.
N-ai mai colorat vise,
N-ai mai inspirat poezii,
Dar ai îndeplinit dorința,
Așa cum ți-era menirea.

Acum privești spre cer
Și nu vei ști niciodată
Cum ar fi fost
Dacă rămâneai acolo.
Poate că totuși nemurirea e prea rece,
Iar o stea care atârnă prea mult pe cer
Nu știe să mai danseze
Devenind stea căzătoare...
Rămâne doar captivă într-o constelație,
Obiect de studiu...
Poate că în brațe trecătoare e mai bine decât pe cer...
Să nu uiți să strălucești!
Mai sunt dorințe de împlinit,
Chiar și de o stea căzută din cer...