Începe
să îmi fie tot mai clar de ce iubirile de tinerețe nu seamănă deloc cu
cele de maturitate sau de senectute. Ce-i drept, cele de senectute nu
știu prea exact cum sunt, dar îmi imaginez că sunt ca un fel de bărci de
salvare de care te agăți disperat la un moment dat, ca să mai simți
ceva din ceea ce îți amintești că te-a bucurat odată. Au o doză de
inconștiență, dată, cred, de teama sfârșitului. Poate și de ridicol,
puțin, din perspectiva celor care o privesc din afară. Eu nu văd nimic
ridicol în senectute sau disperare, după cum nu văd nimic ridicol nici
în iubire, indiferent de forma sau conținutul ei. Așa că aș prefera să
nu mă raportez la ele deloc. Și să vorbesc doar de ce știu.
Cât de simplu era să ne îndrăgostim la 20 de ani! Câtă disponibilitate pentru a vedea doar ceea ce convenea imaginii de iubire perfectă, cât de simplu era să trecem cu vederea, să iertăm, să tolerăm, să facem compromisuri! Fără a le resimți ca pierderi sau cedări. Așa era firesc, era suficient să te îndrăgostești ca să primești în sufletul și în viața ta un om cu tot ce era el. Necondiționat și orbește. Iar ca să te îndrăgostești, aproape că îți era de ajuns să-ți placă ochii cuiva. Restul se completau de la sine, natural cumva. Era o iubire instinctivă și instinctuală, mai mult decât oricând altcândva în viață. Inconștientă puțin. Minunată, desigur!
Mă uit la mine cea de acum, la aproape 39 de ani și mă întreb sincer dacă m-aș mai putea îndrăgosti. Adică nu asta. Mă întreb, de fapt, dacă aș mai fi capabilă de o iubire mare, ilogică. De îndrăgostit e mai simplu, doar că îți trebuie ceva mai mult decât niște ochi frumoși. Poate că m-aș putea îndrăgosti. Problemele apar după momentul acela de click. Pentru că fiecare zi aduce o nouă descoperire legată de omul acela. Cum ar trebui să fie ca să nu mă dezamăgească? Cred că aproape perfect. După modelul meu de perfecțiune, firește. Am o toleranță atât de scăzută la a trece cu vederea lucrurile care nu-mi plac, încât mi-aș omorî, cu siguranță, iubirea în fiecare secundă. Cred că nici nu aș mai apuca să iubesc, de fapt...
Fiecare banalitate spusă ar face câte o rană. Fiecare acces de orgoliu, fiecare dovadă de suficiență, fiecare glumă nepotrivită sau neinspirată, fiecare mărturie a superficialității, fiecare meschinărie, fiecare așteptare neîmplinită... Ce iubire să se mai nască în bombardamentul ăsta de lovituri?
O femeie matură știe mult mai exact ce caută, se cunoaște și știe ce nevoi are. Cunoaște deja ce și cum e viața. Nu este neapărat mai egoistă, dar nu mai are timp și răbdare să aștepte schimbări sau să spere cai verzi pe pereți. Și-a desenat deja, prin prisma experiențelor și relațiilor deja avute, un "prototip" de partener. Probabil inteligent, cult, tandru, amuzant, sensibil, care să nu lase apă pe jos în baie, fire de păr în cadă ori chiloți murdari prin casă, să nu uite aniversările, să fie curat, îngrijit și să miroase frumos etc. etc. Pretențiile cresc, pe măsură ce anii trec. Este un proces firesc și se petrece și cu bărbații, nu doar cu femeile, cred eu. Iar o iubire mare se construiește, nu se naște. Trebuie doi oameni, la fel de îndrăgostiți, ca să riște niște compromisuri. Și deja devine extrem de complicat și ușor iluzoriu să speri că doi oameni maturi, la fel de rigizi prin prisma propriilor tabieturi, sunt la fel de nebunește îndrăgostiți simultan ca să încerce să se iubească și să-și treacă cu vederea ideile fixe sau să le armonizeze.
În concluzie, nu prea cred în iubirile nebunești de maturitate. Sunt mai mult niște convenții, care pot funcționa dacă partenerii sunt civilizați și rezonabili. Se mai poate construi, dar mai greu și cu mai multe "pierderi". Pentru că un cuplu tânăr își inventează propriile reguli, pe când unul matur muncește din greu să le pună în acord pe cele personale. De aceea apar, cred eu, relațiile între femei mature și bărbați tineri sau între femei tinere și bărbați maturi. Partenerul matur "profită" cumva de aluatul fraged și maleabil al celui tânăr. Și de entuziasmul lui, de nebunie. Se hrănește cu ele. Poate că mai curând au șanse astfel de relații, cu condiția ca iubirea să fie reală.
Nu mă pretind vreo specialistă. Dar nu mi se pare chiar ilogic ce am spus mai sus. Și v-am mai spus că îmi plac tot mai puțini oameni și sunt tot mai... dezamăgibilă. Și am tot avut în ultima vreme experiențe legate de persoane pe care le-am plăcut inițial, și bărbați și femei, care m-au dezamăgit lamentabil în timp. Cu siguranță, pentru a construi orice gen de relație după o vârstă, circumspecția și timpul trebuie lăsate să își facă treaba, pentru a scuti suferințele ulterioare. Ideea de a nu te grăbi ca fata la măritat devine un adevăr prețios dacă nu mai ești o tânără fecioară.
Cât de simplu era să ne îndrăgostim la 20 de ani! Câtă disponibilitate pentru a vedea doar ceea ce convenea imaginii de iubire perfectă, cât de simplu era să trecem cu vederea, să iertăm, să tolerăm, să facem compromisuri! Fără a le resimți ca pierderi sau cedări. Așa era firesc, era suficient să te îndrăgostești ca să primești în sufletul și în viața ta un om cu tot ce era el. Necondiționat și orbește. Iar ca să te îndrăgostești, aproape că îți era de ajuns să-ți placă ochii cuiva. Restul se completau de la sine, natural cumva. Era o iubire instinctivă și instinctuală, mai mult decât oricând altcândva în viață. Inconștientă puțin. Minunată, desigur!
Mă uit la mine cea de acum, la aproape 39 de ani și mă întreb sincer dacă m-aș mai putea îndrăgosti. Adică nu asta. Mă întreb, de fapt, dacă aș mai fi capabilă de o iubire mare, ilogică. De îndrăgostit e mai simplu, doar că îți trebuie ceva mai mult decât niște ochi frumoși. Poate că m-aș putea îndrăgosti. Problemele apar după momentul acela de click. Pentru că fiecare zi aduce o nouă descoperire legată de omul acela. Cum ar trebui să fie ca să nu mă dezamăgească? Cred că aproape perfect. După modelul meu de perfecțiune, firește. Am o toleranță atât de scăzută la a trece cu vederea lucrurile care nu-mi plac, încât mi-aș omorî, cu siguranță, iubirea în fiecare secundă. Cred că nici nu aș mai apuca să iubesc, de fapt...
Fiecare banalitate spusă ar face câte o rană. Fiecare acces de orgoliu, fiecare dovadă de suficiență, fiecare glumă nepotrivită sau neinspirată, fiecare mărturie a superficialității, fiecare meschinărie, fiecare așteptare neîmplinită... Ce iubire să se mai nască în bombardamentul ăsta de lovituri?
O femeie matură știe mult mai exact ce caută, se cunoaște și știe ce nevoi are. Cunoaște deja ce și cum e viața. Nu este neapărat mai egoistă, dar nu mai are timp și răbdare să aștepte schimbări sau să spere cai verzi pe pereți. Și-a desenat deja, prin prisma experiențelor și relațiilor deja avute, un "prototip" de partener. Probabil inteligent, cult, tandru, amuzant, sensibil, care să nu lase apă pe jos în baie, fire de păr în cadă ori chiloți murdari prin casă, să nu uite aniversările, să fie curat, îngrijit și să miroase frumos etc. etc. Pretențiile cresc, pe măsură ce anii trec. Este un proces firesc și se petrece și cu bărbații, nu doar cu femeile, cred eu. Iar o iubire mare se construiește, nu se naște. Trebuie doi oameni, la fel de îndrăgostiți, ca să riște niște compromisuri. Și deja devine extrem de complicat și ușor iluzoriu să speri că doi oameni maturi, la fel de rigizi prin prisma propriilor tabieturi, sunt la fel de nebunește îndrăgostiți simultan ca să încerce să se iubească și să-și treacă cu vederea ideile fixe sau să le armonizeze.
În concluzie, nu prea cred în iubirile nebunești de maturitate. Sunt mai mult niște convenții, care pot funcționa dacă partenerii sunt civilizați și rezonabili. Se mai poate construi, dar mai greu și cu mai multe "pierderi". Pentru că un cuplu tânăr își inventează propriile reguli, pe când unul matur muncește din greu să le pună în acord pe cele personale. De aceea apar, cred eu, relațiile între femei mature și bărbați tineri sau între femei tinere și bărbați maturi. Partenerul matur "profită" cumva de aluatul fraged și maleabil al celui tânăr. Și de entuziasmul lui, de nebunie. Se hrănește cu ele. Poate că mai curând au șanse astfel de relații, cu condiția ca iubirea să fie reală.
Nu mă pretind vreo specialistă. Dar nu mi se pare chiar ilogic ce am spus mai sus. Și v-am mai spus că îmi plac tot mai puțini oameni și sunt tot mai... dezamăgibilă. Și am tot avut în ultima vreme experiențe legate de persoane pe care le-am plăcut inițial, și bărbați și femei, care m-au dezamăgit lamentabil în timp. Cu siguranță, pentru a construi orice gen de relație după o vârstă, circumspecția și timpul trebuie lăsate să își facă treaba, pentru a scuti suferințele ulterioare. Ideea de a nu te grăbi ca fata la măritat devine un adevăr prețios dacă nu mai ești o tânără fecioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu