De ceva vreme mă tot gândesc la liberalizarea asta culturală, care, în viziunea mea, aduce deservicii. Sigur că există și aspecte pozitive, dar e tare fragilă granița. Încerc să explic. Sper să-mi și iasă!
Românul s-a născut poet. Asta știm toți. Așa ni s-a spus la școală. Țara noastră e cea mai frumoasă. Nu exista nicio îndoială legată de aceste două idei. Poate că așa trebuie să fie când ești copil. Să nu ai îndoieli. Vin ele mai târziu, dacă mintea e suficient de coaptă. Vin chiar prea multe, dacă ești chiar ghinionist și nu te pricepi să o ții în lesă. Cu ceva motivaționale, eventual.
Tot în copilărie exista fenomenul "Cântarea României". În sumă, manifestarea artistică a unor amatori pasionați. De dans, de teatru, de muzică, nu-mi mai amintesc exact categoriile. Asta a venit să confirme ideea că toți putem fi artiști. Fără pregătire, fără studii, fără fițe de-astea. Doar cu bune intenții. Dacă te simți artist, ești artist, gata, ce atâta filozofie?!
Nici măcar nu contest asta. Încurajarea oamenilor în direcția asta e salutară. Arta, dar chiar și tentativa, sunt preferabile altor "ocupații", evident. Orice formă ori încercare de spiritualitate și spiritualizare dezvoltă, ajută la creștere, la sensibilizare, la conștientizare de sine. Problema apare când, în ansamblu, oamenii și societatea nu mai sunt suficient de educați și instruiți pentru a sesiza unde e amatorism și unde e valoare. Când nu au repere sau nu le deslușesc. Și le bagă pe toate în aceeași găleată. Atunci mie îmi e clar că nu mai poate exista evoluție în domeniul ăla.
Am nimerit ieri întâmplător pe blogul unui poet. Poet amator. În capul lui doar, sper! Deși eu am ajuns pe blogul lui fiindcă îl distribuise cineva, care, probabil, era împăcat cu ideea că omul era poet. Poeziile lui, dincolo de valoarea mai mult decât îndoielnică, erau pline de greșeli de ortografie. Și nu e primul caz. Am mai văzut distribuite poezii cu greșeli. La duzină cu citate cu greșeli, poze cu fripturi, pisici și imagini motivaționale cu fluturași, flori și inimioare sclipitoare. Am citit și poezii ale unor poeți cu recunoaștere care erau perfect proaste. Și eu scriu poezii. Dar o fac înțelegând că poezia e mult mai mult decât fac eu, chiar dacă scriu sincer, corect, fluent și sensibil. Pentru că de pus suflet, pun. Cred însă că știu să deosebesc o poezie valoroasă din punct de vedere artistic de una sinceră și caldă. Dar să nu fiu rea cu mine, unele poezii sunt decente, chiar mai bune decât ale altora. Sunt cât se poate de lucidă, cred.
Ceea ce spun nu e valabil doar pentru poezie. În toate domeniile artistice există inflație. Cine e artist și cine amator? Păi exact asta este, că nimeni nu mai poate spune. Există diverse foruri, sfaturi ale bătrânilor care împart recunoaștere, pe criterii extrem de dubioase, există o groază de alții care fac joc de glezne pe margine, unii criticând, alții adulând, după posibilități și interese. Există oameni care își oferă unii altora recunoaștere, în virtutea zicalei străvechi "o mână spală pe alta", există găști și interese, există multă meschinărie, mâncătorie, invidie, micime umană și artistică.
În unele domenii e vital să ai recunoașterea unui for, fie că este festival, concurs, cenaclu, sfat al înțelepților. În altele e vital să ai un aparat de PR profesionist, care te face vedetă și artist în doi timpi și trei mișcări, dacă i se bagă benzină suficientă. Ideal e să le ai pe amândouă. Nu contează că ești mediocru sau amator, e suficient să fii într-atât de prezent încât să nu mai aibă nimeni timp să își pună prea multe întrebări. Cei mai mulți oricum nu s-ar obosi cu asta. Să obții vreun premiu sau să scrie unii bine de tine, că le-ai dat o friptură la restaurant, ar fi o altă variantă. Depinde de domeniu și de circumstanțe. Unora trebuie să le dai mai mult decât o friptură. Să vă spun că cele mai multe premii se obțin tot pe bani sau influență ori reciprocitate? Nu vă spun, știu că nu veți crede, pentru că voi sunteți idealiști, iar eu sunt paranoică.
Lumea nu mai este pregătită să recunoască valoarea. Iar valoarea, prin ea însăși, nu mai poate răzbate. Sunt mult prea mulți "artiști" pentru un public prea mărunt, superficial, nepregătit, prețios și parvenit. Într-o lume care se mișcă cu prea mare viteză pentru a mai avea timp de meditație, profunzime, analiză, discernământ și care este oricum din ce în ce mai puțin educată. Trebuie să fii împins în față, să fii arătat ca mare artist, să ți se pună o cunună, să fii bine identificat, altfel poți să fii tu Picasso-ul Picasso-ilor, Esenin-ul Esenin-ilor, Beethoven-ul Beethoven-ilor, nu apuci.
Cine ar spune că nu e pasionat de artă? Toți suntem, desigur! Ce înseamnă artă? Înseamnă ceva de care se aude, care are succes, de care spun sau scriu unii "de bine". Ori de rău, depinde de politica de promovare. Sau, dimpotrivă, dacă ești un pasionat mult prea adevărat, cauți arta "de nișă". De cele mai multe ori, o scorneală grotească sau absolut caraghioasă, din care nu înțelegi nimic, aceasta fiind marea ei virtute. Nu vei recunoaște niciodată însă că nu înțelegi nimic sau că de fapt nu prea îți place, pentru că te-ai face de ocară, și-ar da coate toți ceilalți iubitori de artă. Nici măcar față de tine nu ai recunoaște, că te-ai jena. Cu cât e mai închipuit criptat, cu atât trebuie să fie ceva măreț, cu cât e mai minimalist, cu atât e mai profund. Asta e cheia, toți iubitorii de artă o știu, ce naiba! Iar dacă o mai confirmă și vreun for de specialitate, e clară treaba! Aia e, e artă!
Nu știu ce am astăzi, pesimistă și paranoică sunt de obicei, dar nici măcar coerentă nu reușit să fiu. Am plecat de la românul născut poet și Cântarea României ca să ajung la concluzia că ceea ce spun e oricum o tară generală, în toate domeniile artistice și pe cam toate meridianele. Mă rog, treceți cu vederea, că eu nu sunt vreo artistă. În lumea asta toți trebuie să supraviețuim. Și pentru asta mai sacrificăm și niște principii, că oricum nu ne prinde nimeni. Hainele cele noi ale împăratului, ce basm minunat și actual!
Gata, m-am hotărât! Îmi caut PR și mă fac artistă!
