Moartea conversației

Recunosc din start că titlul, parafrază de altfel (pour les connaisseurs), este inspirat oarecum din titlul unui articol din Adevărul. Doar că acolo subiectul era tratat mai mult în imagini, fiind prezentate frânturi din documentarul fotografic al lui Babycakes Romero, un tânăr fotograf londonez. 

 

Care era ideea? Ideea documentarului era aceea că trăim într-o eră a tehnologiei, care duce la însingurare. Oamenii nu mai comunică, nu mai relaționează, ci preferă să se lase absorbiți în lumea virtuală, chiar când se regăsesc reuniți în situații în care firescul ar duce la discuții, la conversații, la interacțiune. Doar că au ajuns să se simtă stingheri și nesiguri, așa că preferă compania telefonului. Babycakes Romero consideră că situația este exact inversă, în sensul că telefonul este cel care duce la bariere în comunicare, nu invers, dar e mai bine să mergeți direct la sursă pentru mai multe informații.

Punctul meu de vedere este doar ușor diferit. Într-adevăr, telefoanele mobile nu au înlocuit relațiile umane, ci doar le sabotează perfid. Pentru că relațiile umane trebuie permanent alimentate, ca să se dezvolte sau ca să nu moară. Nimeni nu mai investește însă în relații. E prea multă bătaie de cap. Telefoanele deștepte au apărut pe un teren deja fertilizat. Această fisură se produsese înainte de apariția lor. 

Dacă e să ne referim strict la conversații, e evidentă de multă vreme sărăcirea inspirației, a vocabularului, a umorului sănătos, dar și a disponibilității pentru a-i asculta pe alții și a comunica în mod real cu ei. Cred că aici e problema reală - lipsa de disponibilitate, de interes, de "chef" de alții. Lipsa de practică duce la stângăcie, iar dorința de a evita penibilul duce la evitarea ocaziilor care l-ar putea genera.

Și în ceea ce mă privește, introvertită fiind de altfel, resimt de multe ori o reală și urâtă inapetență în a relaționa complet cu oamenii. Complet, din punctul meu de vedere, înseamnă să vorbești față în față sau măcar la telefon. Să privești în ochi, să asculți, să procesezi, să înțelegi, să ai o reacție, să o articulezi sub forma unui răspuns, să însoțești răspunsul ăla de un zâmbet, să strângi o mână, să îmbrățișezi... Asta ne face oameni, cred. Socializarea, relaționarea conștientă, superioară, inteligentă, implicarea emoțională. Dar mi-a scăzut și mie interesul, e ca o boală contagioasă de care ne molipsim încet și sigur. Decât să mă întâlnesc, prefer să dau un telefon. Și, dacă mă gândesc mai bine, decât să dau un telefon, mai bine dau un mail, un mesaj pe WhatsApp sau, din ce în ce mai rar, un SMS. E mai comod.

Ani la rândul am trimis felicitări de Crăciun sau de Paște. Le alegeam, le cumpăram, le scriam de mână și le puneam la poștă. Sau dădeam telefon. O făceam cu drag, pentru că îmi păsa.  M-am împotrivit multă vreme progresului, din punctul ăsta de vedere, însă tot la SMS-uri sau mesaje de felicitare virtuale am ajuns, până la urmă. Am cedat. E mai comod.

Dacă mă întâlnesc totuși cu cineva, se întâmplă deseori să îmi displacă. Sau se întâmplă să mă aflu undeva unde nu cunosc pe nimeni. Cum maschez și mă salvez de disconfort? Cu telefonul. 

Telefonul îți dă ceva de făcut. Cu mâinile. De aia ne apucam de fumat când eram tineri, nu? Ca să ne dăm ceva de făcut. Ceva aparent interesant. Telefonul îți dă în plus ceva de făcut și cu ochii. Poate și cu mintea, uneori. Telefonul te scoate din multe impasuri emoționale sau sociale. Telefonul te scapă de bătăi de cap. De implicare. De efort. E mai comod. 

Până la urmă, țigările erau mai bune. De obicei se fuma în grupuri și se făcea, inevitabil, conversație.

Despre oamenii vii

V-am mai spus ca mie îmi plac oamenii vii?

Dacă nu, vă spun acum. Ce înseamnă oameni vii? Înseamnă oameni frumoși, calzi, autentici, deschiși, toleranți și cu simțul umorului.

Sunt acei oameni lângă care te simți bine, pentru că râd cu poftă, spun deschis și fără fandoseli ce au de spus, nu sunt obsedați de control, nu au mereu un sfat sau o recomandare de făcut când nimeni nu le-o cere, nu se simt mereu obligați sau îndreptățiți să critice părerile și gusturile altora sau să-și marcheze superioritatea, nu încearcă să convingă permanent că sistemul lor digestiv nu generează niciodată flatulențe sau că n-au fost prinși nici măcar de propria conștiință cu degetul în nas.

Sunt oamenii care fac greșeli, dar le admit măcar față de sine și care înțeleg că și alții fac. Sunt oamenii care nu consideră că se prăbușește cerul la o glumă fără perdea, chiar dacă nu o gustă, sau că unele cuvinte nu trebuie rostite nici măcar în gând.

Sunt oamenii care au decența de a nu indispune fără motiv, însă au plăcerea de a binedispune, dacă le sta în putere.

Sunt oamenii relaxați, care nu pozează și nu se studiază permanent. Sunt oamenii care își mai lasă, din când în când măcar, sufletul la vedere și de care mi-ar plăcea sa fiu permanent înconjurată, dacă aș putea alege și dacă nu aș fi atât de tolerantă față de ceilalți.

Am citit la un moment dat câteva sfaturi pentru a depăși tracul, în relațiile cu ceilalți, mai ales cu cei care ne timorează datorită unui anume gen de ascendent: autoritate, relație ierarhică  etc. Printre altele, trebuia să păstrezi permanent în minte ideea că picioarele oricui miros urât dacă nu sunt curate și că toți arătăm la fel de caraghios când ne scremem în locul ăla unde mergem neînsoțiți. Da, nu erau chiar academice sfaturile, dar cred că pot fi utile. Pană la urma, suntem egali, fără a fi identici.

Tuturor prietenilor mei vii, le mulțumesc pentru fiecare zâmbet pe care mi l-au permis, declanșat sau oferit.

Grecia - eterna mea vacanță

Fiecare avem un profil personal de vacanță.

Pentru vacanțele la mare, eu prefer de ani buni Grecia. Am fost până acum în Creta, Rhodos, Corfu, Naxos, Paros, Zakynthos, Kos, dar am vizitat și Santorini, Mikonos și împrejurimile Atenei. Pot spune că sunt destul de familiarizată cu țara asta, am ajuns chiar să o iubesc, poate de aceea și am tentația de a reveni an de an, după ce am încercat și Croația, Spania (Costa del Sol), Franța (Cannes și Montpellier) și Italia (Sardinia și Sicilia). Nu mi-au placut la fel de mult.

Locuri frumoase sunt peste tot, aici nu e niciun dubiu. Alte “ingrediente” sunt cele care fac diferența și merg sau nu la suflet.

Sigur că pentru fiecare contează alte lucruri. Pentru unii confortul, pentru alții costul, doza de noutate, potențialul cultural, accesibilitatea cu mașina personală, gradul de satisfacție privind raportul dintre ce dai și cât face etc. Probabil că am omis multe aspecte, dar cum nu fac pledoarii, nu cred că are importanță.

Nu vreau să conving pe nimeni de nimic, pentru că fiecare își dorește altceva de la viață. Din motivul ăsta eu nu fac niciodată recomandări. De niciun fel. Dacă ceva mi-a plăcut mie, nu va plăcea și altora în aceeași măsura. Ba poate chiar va fi o mare dezamăgire. Cu oricâtă bună credință ai recomanda ceva, nu o poți face decât din perspectiva propriilor tale gusturi și preferințe.

De ce îmi place mie Grecia?

1. Marea e minunată oriunde. E marea perfectă, albastră, curată, mătăsoasă, agitată doar cât să fie vie. Vederea este alta. În general, nu privești doar o linie a orizontului, oricât de frumoasă ar fi, ci una ușor accidentată de insule, insulițe, golfuri, stânci… Nu o voi compara cu Marea Neagra, ca să nu rănesc vreun sentiment. Marea Neagră e marea noastră, dar nu e la fel.

2. Plajele sunt frumoase cam peste tot. Au o sălbăticie doar ușor îmblânzită, sunt curate, în general amenajate doar atât cât să nu fii nevoit să umbli cu umbrela în spinare sau să-ți fiarbă creierul la soare, să poți să stai comod pe un șezlong, fără să te încingi pe nisip. Și fără să te stresezi cu vecinii care îți miros… crema de plajă. Nicăieri nu sunt înghesuite atât de indecent și de incomod ca la noi. Costul închirierii variază, dar aș putea face pariu că e mai mic decât la Mamaia. Au parcări comode, în vecinătate. Au taverne decente, în vecinătate. Nu am trăit direct sau indirect nicio experiență de furt. De niciun fel. Cel puțin în insule, poate în Grecia continentală se mai întâmplă, ca e mai ușor… contaminabilă. Nu se prea face topless (nu sunt neapărat contra, dar nici pentru, acolo unde pe plajă sunt oameni de toate vârstele, unii mai sensibili sau mai pudici, alții cu copii…), nu se mănâncă sau bea în neștire pe prosop, nu se grohăie, râgâie, rade zgomotos… Acolo unde este muzica, ea este aleasă cumva pentru a satisface toate gusturile, e plăcută, neutră, relaxantă. Însă, în general, nu se aude decât marea.

3. Tavernele îmi merg la suflet. Sunt, mai toate, ținute de familii care muncesc pe brânci de dimineață până seara. Nu au nimic extravagant, dimpotrivă, însa am ajuns sa iubesc nuanțele de albastru regăsite în mai toate piesele de decor, scaunele tipice cu șezut din rafie, fața de masa din hârtie de unică folosință cu harta insulei în care te afli, prinsă cu clipsuri ca să nu o ia vântul, acel vânt care îți răscolește părul și șervețelele cât mănânci, felurile de mâncare complet nespectaculoase, însă gustoase și de la care NICIODATĂ nu m-a durut burta. Nu spun de mai rău. Poți să mergi să mănânci cu picioarele încă murdare de nisip, toaletele sunt mereu curate și nu trebuie să umbli cu hârtia igienică la purtător. De prețuri, nu știu ce să spun. Depinde ce mănânci, depinde unde. Dar extrem de rar am avut sentimentul că am plătit mai mult decât făcea.

4. Cu cazarea nu prea am avut experiențe nefericite. Sigur că uneori am nimerit mai bine, alteori mai puțin bine. Întotdeauna ne-am organizat singuri vacanțele și nu am stat niciodată la hotel. Grecia oferă acel gen de cazare care mie mi se pare mai comod, cu mini-garsoniere sau apartamente care au și bucătărie utilată. Când copiii erau mici, era perfect. Acum mi se pare în continuare la fel, pentru că poți să îți organizezi programul cum vrei. Să te trezești când vrei, să faci “self-catering”, dacă vrei sau îți este mai convenabil financiar, să îți bei cafeaua pe terasa proprie, privind marea. Cum eu gătesc destul acasă, în afara micului dejun nu mă prea omor cu bucătăritul în vacanță. Însă apreciez confortul psihic al posibilității de a bucătări. Iar cei care au fost în Grecia știu cât de drăguți sunt proprietarii unor astfel de pensiuni. Primești ani la rand felicitări de Crăciun de la ei, te ajută cu orice le ceri, sunt veseli, prietenoși, condescendenți și, în general, corecți. Grecii nu te prea “trag in piept” pentru ca știu importanța creșterii și păstrării unei afaceri de familie. O înțeleg corect.

5. Magazinele și tavernele sunt deschise aproape în regim de permanență. Nu există ora decentă la care să vrei să mănânci sau să cumperi ceva și să nu ai de unde. Pentru că ești acolo în vacanță, iar ei înțeleg ideea de a-ți sta la dispoziție. Pe banii tăi. Dacă ați fost în Franța sau Italia știți ce înseamnă să vrei să mănânci de prânz la ora 15, de exemplu. Rămâi flămând. Sau să ai nevoie urgentă să cumperi ceva duminica. Mori. Eu nu vreau să mă stresez cu lucruri de astea în vacanță, că de aia platesc și sunt în vacanță. E singura perioadă în care îmi permit un ușor egoism.

6. Și ajung la oameni. Mie îmi plac grecii și mi se pare că ne seamănă destul de mult. Cunosc ideea cu lenea grecilor. Dar eu nu o vad așa. Eu am cunoscut în vacanțe doar greci muncitori. Care aleargă și transpiră de dimineața până seara în taverne, magazine, mici afaceri care oferă servicii turiștilor. Au marele avantaj că au clienții oarecum asigurați, însă nu te fac să te simți “whatever”. Am spus și mai sus: sunt prietenoși, respectuoși, amabili și suficient de corecți cât să nu îți strice vacanța. Sunt calzi și umani, cu micile lor defecte, iar eu iubesc asta la oameni.

7. Nu gust vacanțele all inclusive, deși pare să prindă teren și în Grecia ideea aceasta și sufoca micile afaceri. Mie imi place încă să am o oarecare intimitate în vacanță, să nu văd zilnic aceleași figuri și locuri, să pot mânca în fiecare zi în altă parte, să merg la o altă plajă, să pot vedea și alte zone decât arealul hotelului unde sunt cazată, oricât de “superior” ar fi el. De gustibus.

Sigur ca aș mai găsi argumente, dar am scris deja prea mult. Însă vacanța mea se apropie de sfârșit și mă cuprinde deja o ușoara nostalgie. Insulele grecești au devenit sufletul meu vara. Și fiindcă tot am mai citit o carte a lui Paler în vacanța asta, vă ofer un citat din ea, care ma reprezintă, ca aproape întotdeauna: “Într-un fel, vara m-a ajutat, probabil, să obțin prin simțuri ceea ce nu mi-a fost dat să am prin credință. N-a fost nevoie să aflu din cărți sau de la alții că sacrul există în natură.”  (25 august 2014)