Pot fi și calm, cum sunt și furtună,
Pot fi ocean, cum sunt și pârâu,
Curg, stau, revărs, adesea mă-ntunec,
Sunt iar lumină și mă țin în frâu.
Bate în mine un vânt de schimbare,
Ninge apoi un troian imobil,
Bântui în zbor depărtări fără margini,
Mă bat în cuie pe țărmul stabil.
Mângâi, rănesc, mă sugrum și mă apăr,
Vreau să nu-mi pese, nu pot să mă schimb,
Mă dor dureri ce nu-s toate-ale mele,
Mi-s prinse-n carne, le port ca un nimb.
Caut ceva ce prea rar mă găsește,
Doar ca să plece din nou prea curând,
Un sarcofag de speranțe naive
Se-ascunde în piramida din gând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu