Seară după seară
Îmi dezleg în gând
Tâmplele de vrajă,
Trupul de pământ.
Mă descânt de-amarul
Dor neroditor,
De durere stearpă,
Vis înșelător,
Umbră fără carne,
Ce-a uitat să moară,
Ca să nu-i dau voie
Iarăși să mă doară.
Apoi, primenită,
Împăcată, vie,
Mă așez cu fața
Spre ce-o fi să-mi fie.
N-am ucis în mine
Niciun gând de zbor -
Cât respir pot încă
Să mă înfior,
Să tresar, s-adulmec,
Să îmi fie dor,
Să îmi spintec frica,
Să refuz să mor.
Atâția oameni mi-au trecut
Prin suflet
Ca printr-o gară de tranzit
Între două trenuri
Încât sala de așteptare
E acum închisă pentru renovare.
Băncile sunt scrijelite și rupte
Pereții sunt plini de graffiti
Iar pardoseala e jupuită
De crampoanele călătorilor
Care alergau mereu
Să prindă trenul următor.
Pe ecranul spart
Rulează fără spectatori
"Gară pentru doi" -
O prostie de film sovietic.
Când iubirea începe să doară
E semn că s-a îmbolnăvit.
Uneori se vindecă
Dar rămân sechele.
Știința nu poate explica
Acest paradox medical:
Imunitatea ei scade
Cu fiecare episod de boală.
La final, ea moare.
M-am îngropat atât de adânc în mine
Încât oamenii pășesc peste sufletul meu
Ca pe o alee de parc
Am demontat oricum toate băncile
Fiindcă prea mulți poposeau la umbră
Și îmi rupeau florile.
Oamenii cred că toate au un preț
Și nu mai știu să îngenuncheze
Pentru a mulțumi
Și nu mai știu să îngrijească
Pentru a culege
Lumea toată e un supermarket.
De ceva vreme
Sunt într-un fel
De comă indusă
Din care voi ieși
Doar când se va găsi
Leacul pentru boala mea
Funcțiile vitale sunt bune
Dar mi se atrofiază
Tot mai mult
Mușchiul
Zborului
Eu nu regret privind în urmă
Nimic din ce mi s-a-ntâmplat:
Nici c-am iubit fără măsură,
Până când am îngenuncheat,
Nici c-am visat fără speranță
Sau că am dat fără să cer,
Am plâns iertând mereu, prea multe,
Și m-am drogat cu efemer,
Că m-am zidit de bună voie
În roz castele de nisip,
Ori că m-am îngropat de vie,
Tăcând, când aș fi vrut să țip,
Că mi-am dorit, nefiind dorită,
Și-am așteptat la nesfârșit,
Că am uitat cât mă duruse
Și-am sărutat ce m-a rănit.
De m-aș mai fi născut o dată,
Aș fi murit la loc zâmbind,
De-aș fi răscumpărat cu asta
Plecarea grea pe un venind.
Le-aș face iar la loc pe toate,
Legată-n lanțuri aș zbura,
Nimic nu mi-ar fi imposibil,
Dar tot nimic nu s-ar schimba.
Regret doar că atâta suflet,
Atâta timp, atât efort,
S-au prăpădit născând în chinuri
Un viitor ce era mort.
