Reteță pentru fericire

Fericirea se măsoară-n clipe,
De ştii să le furi fără-a fi prins,
De la timp, şi să le-ascunzi de alții,
Până să fii chiar de el învins.

Fericirea costă, -ndatorează,
Uneori plătind-o alții-n loc,
Care, neștiind ce preț suportă,
Nu-şi cunosc nici propriul nenoroc.

Fericirea nu-i neprihănită,
Fiindcă nu cunoaşte vreun regret
Şi se-ndestulează, egoistă,
Vânzând suflete la amanet.

Şi adesea-n orb conflict cu viața,
Ripostând la nedreptatea-i grea,
Fericiți vor fi cei doar cei în stare
De a fi chiar mai nedrepți ca ea.

Visând pur-candid la fericire,
Cei lăsați pe-afară nu vor şti
Că au şanse mici să o cunoască
Cu prea păgubosul fel naiv de-a fi.

Când vor înțelege prea târziul,
Orice tren va fi de mult plecat
Şi-n zadar vor pune întrebarea
Dacă fericirea-i un păcat.

Stația

M-a prins controlul fără bilet

Și m-a dat jos la prima stație 

Era furtună 

Iar casa de bilete era închisă 

Nu am făcut niciodată autostopul 

Nu am sunat un prieten

Și nici n-am făcut fifty-fifty

N-am știut să vreau decât totul

Dar am făcut mereu atât de mult din puțin 

Improvizez cele mai bune rețete de viață

Și aş putea merge prin ploaie 

Până la capătul lumii

Dacă aş fi aşteptată acolo

Pe lângă mine trec în viteză mașini 

Nu încerc să opresc niciuna

Nici n-aş merge prin furtună cu un străin

Mi-am deschis o umbrelă veche 

Și aștept să treacă ploaia

Dacă se deschide casa de bilete

Iau următorul autobuz

Spre mine însămi. 

La cules

Îmi pun părul pe virgule
Și-mi agăț linii de dialog la urechi,
Port semnul mirării la gât,
Brățări de paranteze rotunde
Și parfum de semne de întrebare.
Centura mi-e cusută punct cu punct
Și am un coș cu cratime,
Pe care le presar ca să nu uit drumul
În pădurea de cuvinte prin care mă plimb
Când ies la cules poezii.
Le vând apoi pe ghilimele
La talciocul sufletelor.
Poeziile cresc pe toate drumurile,
Dar lumea n-are răbdare să le culeagă,
Mai ales că uneori au spini.
Preferă să le ia de la vânzători ca mine,
Gata spălate și curățate,
Pentru o salată sănătoasă
De emoții.

Poveste cu broaște

Trântind ușa în fugă, 
Mi-am prins degetele în trecut.
Broasca e ruginită,
Iar cheia s-a stricat de mult:
Deschide doar dulapuri cu fantome
Îngrozite de oglinzi.
N-am încredere în lăcătuși -
Lucrează convențional,
Cu unelte care sparg și taie,
Așa că mă voi lipsi de degete.
Oricum sunt frânte,
Nu mai pot mângâia,
Nu mai pot cânta la pian sau harpă,
Nu mai pot strânge alte degete,
Nu mai pot scrie poezii sau povești.
Orice animal captiv
Își salvează viața,
Când are de ales fără alegere.
Poate dacă sărut o șopârlă
Îmi cresc la loc și degetele.
De broaște mi-e frică.

Autoportret

Îmi înfloresc pe gene nuferi
În mine eșuează vase
Fără țărm
Din ochi mi se adapă ciute
Și-n păr mi se încurcă păsări
Când adorm.

Aprind în palme albe faruri
Și-mi desenez în cerul gurii
Curcubeu
Îmi bate-n inimă un clopot
Din amintiri și vise am deschis
Muzeu.
Pe buze-mi crește o grădină
Cu rădăcini adânci de gânduri
Fără sens
Am în timpane zeci de tobe
Iar aburii prea calzi din suflet
Fac condens.