Amintiri din LiubliAna

A fost odată un tărâm neștiut

O exoplanetă care se rotea

În jurul unui soare incandescent

Privită prin telescop

I se analizau relieful

Și fenomenele ciudate

De neînțeles pentru cei

Din alte sisteme solare

A dispărut într-o zi

Odată cu soarele

În jurul căruia se construise

Scurta lor existență e consemnată

În câteva notițe

Care au fost numite

 “Amintiri din LiubliAna”.

Cea mai frumoasă poveste

Sunt cea mai frumoasă poveste

Din viața ta

Nescrisă într-o carte

Niciodată publicată

Mă neștii atât de bine

Încât orice ai afla despre mine

Îți pare poezie 

M-ai nevăzut de atâtea ori

Încât mă imaginezi

Îmbrăcată doar în suflet

Și picături de ploaie

Și mă visezi

Strângând între gene apusul

Pe podul imaginar

Neconstruit peste așteptări

Sunt cea mai frumoasă poveste 

Din viața ta

Plină de necunoscut neajuns

Și asta îți e uneori de ajuns

Pentru a te simți liber

Într-o lume de coduri și formule exacte.

Îngenunchere

Și când inima mea și-a pierdut cârjele

A căzut în genunchi

Ca o rugă mută, durerea a încolțit
Iar din mugurii ei au sângerat rădăcini
E prea târziu în primăvară
Pentru flori.

Exilată în amintiri

 

S-a făcut târziu și e atâta noapte
Încât toate speranțele sunt negre
Îmi socoteşti defectele cu un abac
Ca să nu aplici vreo formulă care să mă includă
Îți corectez cu roșu greşelile de scriere
Din limba pe care cândva o vorbeam împreună
Fiindcă nu mai pricep nimic
Din cuvintele pe care le spui
Deși le înțeleg perfect pe cele nerostite
Când mă întâlnești prin gânduri
Te prefaci că nu mă vezi și schimbi trotuarul
De frică să nu-ți cer înapoi datoria
Dar n-am pretins niciodată dobândă pe suflet
Sunt atât de inabilă la afaceri
Mereu am dat faliment sentimental
Ce mai contează încă unul?
E doar o amintire zgâriată pe scoarța timpului.

Povești incomplete

Doar sufletul să nu mi-l pierd voiam
Şi îmi lăsam o urmă pe cărare,
Să pot găsi oricând drumu-napoi,
Fără vreo hartă, fără vreo-ntrebare.

Nici nu era prea greu, căci picurau
Din el grei şi strălimpezi stropi de viață,
O dâră de lumină, ca de stea,
Topind în jur un univers de gheață.

"Doar sufletul să nu mi-l uit!", ziceam,
Când drumul se-nfunda în întuneric,
Iar singura speranță-mi mai stătea
În faptul că Pământul este sferic.

Şi nu ştiu cum, dar absolut mereu,
Când mă trezeam din grea euforie,
Lumina lui se prefăcuse-n scrum,
Iar dâra devenise sângerie.

Şi bietul suflet rămăsese ciunt,
Îl luam acasă,-mpuns în zeci de locuri,
Cu răni ce continuau să doară crunt,
De certitudini, nu de echivocuri.

"Doar sufletul să nu mi-l pierd!", îmi spun,
Căci, şi bolnav, el tot al meu rămâne,
Şi pot măcar să-ncerc să recompun
Povești în care mai trăiesc doar zâne.. 124

Înviere

Ajung mereu prea târziu la medic
Când nu se mai poate face nimic
Mă privește cu compătimire
Și-mi spune că boala e prea avansată
Lucrurile s-au schimbat prea mult
În starea mea de sănătate
Iar medicina e neputincioasă
Singura soluție e să accept
Și să mor
Așa e înțelept.
Cu puțină credință
Învierea e posibilă
Dar numai după răstignire.
Așa că mi-am bătut în cuie tot trupul
Și m-am lăsat să sângerez
Încă puțin și mă voi vindeca
De moarte.

Captivitate

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îmi strecor degetele printre coaste
Să-mi caut inima, să o strâng
Până îşi reaminteşte să bată
Îmi prind tâmplele în pumni
Să-mi astâmpăr tropotul gândurilor
Ele nu uită nicio clipă
Zvâcnesc dureros
Ca o plagă nevindecată
Îmi acopăr gura cu o palmă
Ca să nu strig ce nu pot rosti
Şi ochii cu cealaltă
Ca să nu plâng ce nu pot schimba.
Sunt toate bine ferecate în mine
Şi viața mi-a ascuns cheia.

Risipire

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mă cauți cu ochii închişi
În chipuri străine şi trupuri goale
Şi nu-mi regăsești conturul
Oricât de apăsat ai strânge
Şi nu-mi recunoști parfumul
Oricât de adânc ai inspira
Şi nu-ți astâmperi setea
Oricât de prelung ai soarbe
Şi nu mă poți recompune
Oricâte piese ai combina
Sunt un puzzle fără rezolvare
O întrebare fără răspuns
O căutare fără sfârşit
O rană fără vindecare
Pentru că sunt întreagă
Sunt confirmare
Sunt deja găsită
Sunt leac
Sunt eu
Dar planurile mele
Au fost îngropate la zidire
Nu pot fi refăcută.
Iluzia dulce a viitorului
Se plătește cu amarul prezentului
Care rulează trecutul la matineu
Când nu servește nimănui.

Mutare într-o viață nouă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mi-am uitat câteva lucruri la tine
Trec să le iau la sfârșitul săptămânii
Când vei fi plecat.
Vreau să fac curățenie de primăvară
N-am apucat încă să mă instalez cu totul
În viața asta nouă în care m-am mutat
Și rafturile sunt atât de goale.
Să-mi lași cheia, să pot intra
Pe a mea am pierdut-o.
Promit să nu stau mult și să nu las dezordine
Nici nu vei simți că am fost pe acolo
Dar trebuie să-mi iau lucrurile
Pe care le-am uitat la tine:
Sufletul, amintirile și câteva speranțe
Care mi-au rămas mici.

Moartea poeziei

Mi-am pierdut poezia
Și de atunci scriu doar versuri
Mi s-au uscat cuvintele
Și de atunci le-au căzut florile
Mi-a stat inima
Și de atunci mi-au secat venele
Mi-au amuțit șoaptele
Și de atunci urlă tăcerea
Mi-au împietrit zilele
Și de atunci rătăcesc dorurile
Mi-a murit muzica
Și de atunci s-au frânt cântecele
Mi-am pierdut poezia
Și de atunci scriu doar versuri
Când se vor face zid
Mă vor închide
Pentru totdeauna.