Câteodată,
Când îngerul meu îşi scutură aripile deasupra-mi,
Din aripa lui cade câte o pană.
Le-am strâns pe toate într-o pernă,
Care mă veghează când visez.
Îmi îngrop în ea chipul şi dorul,
Ascund bucuriile, tristețile, speranțele şi resemnările,
Cu gândul că le voi transforma cândva în aripi -
Aripile mele.
Astăzi şi le-a scuturat din nou,
Însă, în cădere, atingerea ei mi-a ars pielea:
Pana era grea, ca un plumb.
Mi s-a strâns sufletul
Cu presentimentul că avea să fie ultima
Şi mi-a fost frică şi frig:
Eu n-am reușit încă să-mi cresc aripi
Din cele ale îngerului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu