Iubește-mă, până omorâm moartea
Și strivim tristețile sub trupuri!
Până uităm
Cât de trecători suntem
Prin lumea asta, trecătoare și ea,
Câte dureri ascund cei ce se trec alături de noi
Și cât de lipsit de sens e totul,
În afară de îmbrățișarea noastră caldă
Și de clipa care se scurge
Prin picătura de pe tâmplele ce zvâcnesc una lângă alta,
Sângele fierbând sub pielea umedă
Și respirația ce ne arde buzele.
Se scurge,
În ciuda încleștării degetelor
Cu care încercăm să o ținem în loc.
Clipa asta e moneda noastră de trecere
Peste moarte.
Câteodată,
Când îngerul meu îşi scutură aripile deasupra-mi,
Din aripa lui cade câte o pană.
Le-am strâns pe toate într-o pernă,
Care mă veghează când visez.
Îmi îngrop în ea chipul şi dorul,
Ascund bucuriile, tristețile, speranțele şi resemnările,
Cu gândul că le voi transforma cândva în aripi -
Aripile mele.
Astăzi şi le-a scuturat din nou,
Însă, în cădere, atingerea ei mi-a ars pielea:
Pana era grea, ca un plumb.
Mi s-a strâns sufletul
Cu presentimentul că avea să fie ultima
Şi mi-a fost frică şi frig:
Eu n-am reușit încă să-mi cresc aripi
Din cele ale îngerului meu.
Ce fel de Ană îți sunt,
Dacă dimineața ai mereu de reparat
Ceea ce dărâm eu noaptea?
Ce fel de Manole îmi ești,
Dacă, în loc să mă zidești,
Mă reconstruiești zi de zi?
Ce fel de biserică îmi ridici în suflet?
Ce credință îți dă atâta putere?
Ce iubire îți dă atâta răbdare?
Blândețea ta mă îngenunchează...
Am ajuns să-mi doresc zidul,
Doar ca să-ți desăvârșesc lucrarea
Și să te știu fericit...
Unde se duc toate cuvintele, când nu le aude nimeni?
Dar mângâierile, când nu-ți sunt întoarse?
Chemările, stinse fără ecou,
Privirile, secerate de indiferențe reci,
Dorințele, trădate de împliniri,
Căutările, înfrânte de capete de drum,
Găsirile, rătăcite printre banalități cotidiene,
Speranțele, ucise de tristeți,
Bucuriile, curmate de cinism,
Minunile, tăvălite în derizoriu,
Şansele, neurmate de curaj,
Norocul, umbrit de comoditatea micilor laşități,
Sufletul-pereche, pierdut în maşina de spălat a destinului,
Iubirea, sufocată de plictiseli mărunte,
Viața, golită de sens,
Unde se duc toate?
Se scutură frunză cu frunză,
Ca un copac pregătit de moarte,
Ce se amăgeşte cu toamna,
În aşteptarea unei primăveri
Niciodată promise.
