Albastru de moarte

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mi-am sprijinit așteptările de tâmple
Până m-am prăbușit cu fruntea în noroiul uitării
Sub greutatea lor.
Mi-am înfundat urechile cu tăceri
Mi-am acoperit ochii cu întuneric
Și tot asurzitor era
Și tot orbitor era...
Mi-am împlântat disperarea în pântec
Ca într-un seppuku eșuat
Apoi am măturat măruntaiele iubirii
Și le-am ars pe rug.
Însingurarea îmi urcă în vene
Ca o cerneală albastră și rece.
Când va ajunge la inimă
Voi muri.

Autorul poeziilor mele

Nu sunt autorul poeziilor mele -

Eu doar le dau viață,

După ce sunt seamănate în mine.

Nașterea e mereu provocată -

De o atingere, un dor, o strângere de inimă,

De tristețea nesfârșită sau

Fericirea absolută a unei clipe - 

Iar chinurile facerii le suport fără să mă plâng,

Ca pe orice sfâșiere de suflet:

Dorurile-mi sunt șoptite, iar strigătele mute.

Nu sunt autorul poeziilor mele -

Ar trebui să le semnez cu numele tău...

Oricum, îmi e săpat în carne

Pentru totdeauna. 

De la suflet

Te iubesc ca pe nimeni alta,
Iar asta mi se trage
De la suflet.
N-am spus nimănui, niciodată, "iubito"...
Așa să-ți rămână numele
De aici înainte!
Ne-am închis unul într-altul
Pentru totdeauna
În zidurile unei iubiri
Cum nu va mai fi alta...

Plânge-mi...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Plânge-mi, iubito, în palme,

Să-mi crească lăstari de iubire din carne! 

Să-ți ascund trupul la umbra lor,

Al meu să rămână, pentru totdeauna,

Adăpost să-ți fiu şi să-ți preschimb 

Tristețea în râs şi vocea în cântec, 

Să ne împletim amândoi în aceeaşi tulpină,

Ca un vrej fermecat ce urcă spre cer.

Udă-mă, iubito, cu lacrimile tale, 

Să nu-i stea nimic iubirii noastre în cale!