Eșuare

 
Absentă, prezentă, oricum aș fi fost,
Nu-mi mai găseam lângă tine vreun rost.
Tăceam sau vorbeam, în vânt se duceau
Cuvintele toate - surpau, nu clădeau.

Dorul de tine-ntâlnea ziduri reci,
Nu mai știam să te fac să nu pleci.
Nu îndrăzneam să privesc în oglindă -
Nefrumusețea să nu mi se-ntindă.

Aș fi plecat, aș fi stat, aș fi stat,
Dar tot ce făceam părea exaltat,
Tot ce primeam părea dat din milă,
Mie de mine-ncepuse-a-mi fi silă.

Deși tot eu, cea iubită odată,
Până mai ieri dorită, visată,
Pierdusem prin vrajă farmecul tot,
Nu mai aveam la uitare-antidot.

Oricât trăgeam la galera iubirii,
Totul mergea de-a-ndoaselea firii.
Și am furat un colac de salvare -
M-am aruncat fără tine în mare.

Nu văd vreun țărm, plutesc în derivă
Și orice val pare-a-mi fi împotrivă,
Dar nu mai am la ce mă întoarce -
Caut corabie să mă îmbarce.

Irosire

 

Nu poți fi acuzat de neiubire
Și nu ești vinovat nici c-ai plecat,
Nu-ți cer răscumpărare pentru visuri,
Deși e-atât de mult de vindecat.

Căci m-ai făcut să nu mai cred în nimeni,
Să nu mai pot iubi mai jos de noi,
Să-mi pun o pânză neagră peste suflet,
Să nu mai vreau să îl împart la doi.

Nu-i drept ca, după-atâta purgatoriu,
Să îmi rămână mie de-achitat
Facturi și plăți restante către viață,
Iar tu să fii deja eliberat.

Eu am săpat iubirea noastră-n piatră,
Doar tu ai desenat-o în nisip
Și ai lăsat s-o biciuiască vântul,
S-o șteargă și s-o lase fără chip.

Agonizând cumplit, sub carnea vie,
Strivit în piept de sternul ogival,
Strigătu-i mut, urlând fără de gură,
I s-a-mplântat în trup ca un pumnal.

Și-a devorat flămândă tot trecutul,
În zbuciumul de-a nu muri pe loc,
De răni, tristețe, de neîmpăcare,
De sete, nostalgie, nenoroc...

Iar când n-a mai rămas nimic în urmă,
Doar moartea hâdă ce o urmărea,
S-a stins tăcută, fără vaiet, zbateri,
Și s-a aprins, din tot nisipul, stea.

Rătăcire

Departe de lumea dezlănțuită
Privesc în mine ca într-o fântână
Arunc câte un gând pentru fiecare dorință
Și aștept răspunsul ecoului
Dar el se lovește de ghizduri
Până se deformează nefiresc a tăcere.

Undeva prea aproape se aude
Vuietul vâltorii care soarbe suflete
În gaura neagră a zadarului.

Mai știi să asculți liniștea?
Sunt acolo, la capătul ei
Dar între noi cresc desișuri de cuvinte.

Năluca

Mă străbați
Ca o nălucă
Viața mi-a ajuns
Năucă
Faci ce faci
Și mă prefaci
Trup și creier
Îmi desfaci
La loc altfel
Le refaci
Buze roșii
Ca de maci
Șoapte-ascunse
Ca de vraci
Mă vrăjesc
Chiar și când taci
Tu, femeie
Tu, ispită
Mor în fiece
Clipită
Mor, renasc
Te caut iară
Și-mi zic că-i
Ultima oară
Cum se face-atuncea
Dară
Că tot uit
Seară de seară?

Spre capătul privirii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E cale-atât de lungă
Până la capătul privirii mele!
Încerc să-l ajung,
Dar îmi tremură picioarele
Rănite în spinii sufletului,
Iar inima mi-e bolnavă
De neuitarea uitărilor
Care îmi otrăvesc sângele
Cu tristeți -
Bate după ora altui fus orar.
Mă agăț de un gând
Ce-și croiește drum prin piele
Și urc în coardă peretele -
Dedesubt e hău,
Deasupra e prea mult cer
Pentru ochii mei fotosensibili,
Așa că îi țin deschiși
Doar spre mine
Și spre amurgul din urmă.
Nu pot apuca mâinile întinse
Care vor să mă tragă -
Am palmele încleștate
Ca să nu alunec.
Fluturi cu aripile în flăcări
Incendiază aerul

Nu pot să respir...