Amintire fără adresă

 

Marele meu talent este

Să devin amintire.

Oglindă spartă

Pentru imagini perfecte

În care părem neschimbați

Dar nu ne mai recunoaștem

Scrisoare fără adresă

Cântec fără melodie

Proiecție rece a unor umbre calde

Drum ce nu duce nicăieri

Pe care pași fără intenție

Bat cărări familiare.

Florile nu mai cresc

Și miroase peste tot a trecut

Iar eu marchez în calendar

Zilele de luni.

Iluzii digitale

 

Dacă m-ai pierde-n lumea asta

Și m-ai găsi în Metavers, Nu aș avea nici gust, nici farmec, Aș fi doar un sistem dispers.

O dâră risipită-n sânge Dintr-un parfum amețitor, Doi ochi orfani, fără privire, Pe-un chip prea asemănător.

O amăgire luminoasă Într-un contur familiar, Ce poartă atârnat pe buze Un zâmbet desenat bizar.

Ai întreba ceva ce nu știm Decât noi doi și-ai aștepta Să vezi cum sună vocea clonei Și de-ți tresare inima.

Dup-un răspuns fără poveste, Dezamăgit de glasul său, Ți-ai încerca ultima șansă: Să-i simți în păr mirosul tău.

Impaseternitate

 

Miroase-n aer urma privirii tale verzi 
A nu-uita-de-mine-chiar-dacă-nu-mă-vezi, 
Iar locurile toate prin care ai trecut
Ascund mușcând în carne un dor care-a durut.

Un ochi te urmărește, iar celălalt se-nchide, 
O mână te refuză, cealaltă îți deschide, 
Mă-ndepărtez, m-apropii, îmi e și rău și bine, 
Te-alung, te chem, te vino-pleacă-vino-la-mine. 

Retez o amintire și zece cresc la loc, 
De parcă-s un balaur ce scuipă-n mine foc, 
Mă luminez de flăcări și mă topesc în ele
Iar când răsar, cenușa e pulbere de stele. 

Nu știu să tac cu vorbe ce spun ce vrei s-auzi, 
Nici să citesc în tine și-n ochii tăi cei cruzi, 
Nedeslușite semne mă leagă ca o vrajă, 
Iar la intrarea-n suflet doar eu îmi pot fi strajă. 

Nu vreau să lupt cu tine, nu vreau să mă predau, 
Nu vreau să plec, dar nu știu nici cum să fac să stau, 
Vreau să rămâi cu mine, însă nu vreau oricum, 
Te caut, însă spre tine m-am rătăcit pe drum. 

Întresimțire

 

e atâta pace

în brațele tale

încât aud liniștea

cum ne curge

prin vene

timpul măsoară 

bătăile inimii

pe adâncul

tăcerilor tale 

plutesc vase 

cu pânze albe

ce ancorează 

în mine

o pasăre caută 

loc de cuib

în părul meu 

privirea ta verde 

prinde rădăcină 

sub piele

Iterații

Am fruntea demnă și senină
Și-n ea pot fi citită drept,
Speranțe tremură sub pleoape
Și clopote bat surd în piept.

 
Din zidul gros ce-ascunde șoapte
Și frământări de nerostit,
Răzbat vorbe purtând măsură
Și grijă de-a nu fi rănit.

 
Din mine simt țâșnind izvoare
Ce-adapă însetați străini -
În urma lor găsesc pe maluri
Când flori, când ploi, când mărăcini.

 
O gingășie luminoasă
Mă-nvăluie ca un cocon,
Din care fluturi de mătasă
Se aliniază-n escadron.

 
Zburând spre morți deja prezise,
Sinucigaș și curajos,
Se-mprăștie-n bătăi de aripi
Și se sfârșesc plutind duios.

 
Alții se nasc spre-aceeași soartă
Și-o iau sisific spre înalt,
Topindu-și ceara în lumină
Și prăvălindu-se pe-asfalt.