Alienare

Am crescut atât de mult
Încât nu mai încap în mine
Nu știu nici unde încep
Nici unde mă termin
Vreau să mă adun laolaltă
Și rătăcesc în căutarea mea
Ca într-un labirint.

E un amestec de lumini si umbre
Care mă dezorientează
Mă lovesc de câte un perete
Eu cea de aici
Și mă doare
Pe mine cea de dincolo.
Mi-a rămas totul mic și s-a rupt
Îmi iese sufletul prin toate spărturile
Se scurge într-o urmă lipicioasă
Care mă face să tot revin
Pe aceleași coridoare
Într-o căutare ilogică a familiarului.

Unde ești, Ană?

Unde eşti, Ană?
Pe unde-ți porți sufletul
Străveziu-strălucitor?
Pe unde-ți lepezi frunzele
Spre moarte?
Unde-ți zboară păsările
Țipând a despărțire?
Ce hăuri fără fund
Îți înghit vorbele?
Unde ți se-neacă
Privirea?
Nu se mai vindecă zidul
De dorul tău...
Unde eşti, Ană?