Am citit recent un citat care mi-a stimulat cheful de a
scrie pe marginea lui. Sper să mă țină cât să încropesc ceva coerent și
inteligibil. "Atenția și dragostea sunt una condiția celeilalte"
spunea, se pare, Hugo von Hofmannsthal. Asta mi-a amintit și de un citat
din Camil Petrescu: “O iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie... Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea
ei.”
Convingerea mea este aceeași, de când sunt în măsură să judec și să simt: sentimentele se cultivă, se hrănesc, se îngrijesc, se ocrotesc. Nu există sentiment care să supraviețuiască inert, prin el însuși. Nici măcar cel matern. Instinctul matern există, imprimat genetic, ca o sămânță aflată în stare semi vegetativă, însă doar grija și preocuparea mamei pentru copil, atenția, timpul petrecut cu el, temerile și bucuriile trăite ca urmare a acestei comuniuni, sunt cele care construiesc dragostea. Nașterea unui copil nu înseamnă automat iubire pentru acesta. Înseamnă nașterea premiselor de a-l iubi. Cu cât ceea ce se construiește din acel moment T zero mai departe este mai temeinic, cu cât timpul împreună și preocuparea sunt mai mari, cu cât sacrificiul de sine este “mai deplin” (sic!), cu atât dragostea reciprocă va fi mai profundă, iar relația mai frumoasă. Iar asta se clădește zi de zi, clipă de clipă, fără pauze, fără vacanțe. Instinctul matern nu ține loc de iubire, cum nici moralitatea sau conformitatea cu normele sociale nu o fac. Nu iubești un copil pentru că trebuie, pentru că așa e bine, pentru că așa se cuvine, cum nici părinții nu ți-i iubești din aceste motive. Cel mult îi respecți. Construcția voluntară a sentimentelor, chiar dacă procesul nu este conștientizat sau intenționat, este singura care naște dragoste. Și care o întreține. De aceea oamenii întregi sunt cei care au trecut prin acest proces cu părinții și copiii lor. Restul vor purta o viață tara acestei profunde neîmpliniri și asta se va repercuta în propriile relații personale, le va afecta, le va sabota. La fel de puțin conștientizat sau intenționat.
Aceeași este situația iubirii romantice. Sau a iubirii, în general. Dar mă voi raporta la cea romantică pentru că știu sigur că subiectul ăsta interesează mai mult decât altele.
Dragostea la prima vedere nu există, am mai spus-o și în alte rânduri. Există scânteia la prima vedere, interesul la prima vedere, curiozitatea la prima vedere, dorința la prima vedere... Dragostea se construiește ulterior, permanent, atâta timp cât există preocupare reciprocă pentru asta. Iar construcția asta are la bază acea scânteie inițială, plus compatibilitatea descoperită pe parcurs. Nu cred în iubirile între extreme. Extremele se pot atrage, de acord, de aceea cred doar în aventuri sau episoade amoroase între extreme, intense, sincere, pasionale, cum vreți voi, dar pasagere. Iubirea presupune, din punctul meu de vedere, compatibilitate. Fizică, intelectuală, de structură, de sensibilitate, de moralitate. Și dincolo de toate astea, premise obligatorii, trebuie să existe voința de a clădi o iubire durabilă. Iar voința asta trebuie să fie comună, reciprocă, profundă.
Când și condiția din urmă va fi fost îndeplinită, cea a voinței comune, ceea ce va naște și construi iubirea dintre doi oameni va fi atenția și implicarea cu care amândoi vor “lucra” la edificiul ăsta. Voința comună nu este însă conștientă sau controlată, ea apare ca efect natural și firesc al dorinței celor doi de a perpetua o stare cu care se simt fericiți și împliniți. Atâta timp cât starea de fericire în doi va exista, va exista și dorința de a o trăi mai departe. Și pentru asta se vor investi atenție, timp, preocupare, interes, efort, va fi nevoie de complicitate, de compromis, de exagerare, de orbire, de sacrificare a orgoliului, din când în când. Dacă toate acestea vor fi reciproce, dacă ambii parteneri vor investi în egală măsură în iubire și unul în celălalt, dacă și numai dacă și doar atunci vom vorbi despre “o iubire mare”. Sau despre o iubire și atât, pentru că tot Camil Petrescu spunea că “iubirea e un tot sau e nimic”. Nu există jumătăți sau frânturi de măsură.
Eșecul unei iubiri nu cunoaște vinovați. Pentru că nimic din toate cele enumerate ca și “condiții” nu poate fi controlat sau impus. „Dragostea e frumoasă tocmai pentru că nu cunoaște nicio silnicie. E preferință sinceră.” (Evident, tot Camil Petrescu)
Convingerea mea este aceeași, de când sunt în măsură să judec și să simt: sentimentele se cultivă, se hrănesc, se îngrijesc, se ocrotesc. Nu există sentiment care să supraviețuiască inert, prin el însuși. Nici măcar cel matern. Instinctul matern există, imprimat genetic, ca o sămânță aflată în stare semi vegetativă, însă doar grija și preocuparea mamei pentru copil, atenția, timpul petrecut cu el, temerile și bucuriile trăite ca urmare a acestei comuniuni, sunt cele care construiesc dragostea. Nașterea unui copil nu înseamnă automat iubire pentru acesta. Înseamnă nașterea premiselor de a-l iubi. Cu cât ceea ce se construiește din acel moment T zero mai departe este mai temeinic, cu cât timpul împreună și preocuparea sunt mai mari, cu cât sacrificiul de sine este “mai deplin” (sic!), cu atât dragostea reciprocă va fi mai profundă, iar relația mai frumoasă. Iar asta se clădește zi de zi, clipă de clipă, fără pauze, fără vacanțe. Instinctul matern nu ține loc de iubire, cum nici moralitatea sau conformitatea cu normele sociale nu o fac. Nu iubești un copil pentru că trebuie, pentru că așa e bine, pentru că așa se cuvine, cum nici părinții nu ți-i iubești din aceste motive. Cel mult îi respecți. Construcția voluntară a sentimentelor, chiar dacă procesul nu este conștientizat sau intenționat, este singura care naște dragoste. Și care o întreține. De aceea oamenii întregi sunt cei care au trecut prin acest proces cu părinții și copiii lor. Restul vor purta o viață tara acestei profunde neîmpliniri și asta se va repercuta în propriile relații personale, le va afecta, le va sabota. La fel de puțin conștientizat sau intenționat.
Aceeași este situația iubirii romantice. Sau a iubirii, în general. Dar mă voi raporta la cea romantică pentru că știu sigur că subiectul ăsta interesează mai mult decât altele.
Dragostea la prima vedere nu există, am mai spus-o și în alte rânduri. Există scânteia la prima vedere, interesul la prima vedere, curiozitatea la prima vedere, dorința la prima vedere... Dragostea se construiește ulterior, permanent, atâta timp cât există preocupare reciprocă pentru asta. Iar construcția asta are la bază acea scânteie inițială, plus compatibilitatea descoperită pe parcurs. Nu cred în iubirile între extreme. Extremele se pot atrage, de acord, de aceea cred doar în aventuri sau episoade amoroase între extreme, intense, sincere, pasionale, cum vreți voi, dar pasagere. Iubirea presupune, din punctul meu de vedere, compatibilitate. Fizică, intelectuală, de structură, de sensibilitate, de moralitate. Și dincolo de toate astea, premise obligatorii, trebuie să existe voința de a clădi o iubire durabilă. Iar voința asta trebuie să fie comună, reciprocă, profundă.
Când și condiția din urmă va fi fost îndeplinită, cea a voinței comune, ceea ce va naște și construi iubirea dintre doi oameni va fi atenția și implicarea cu care amândoi vor “lucra” la edificiul ăsta. Voința comună nu este însă conștientă sau controlată, ea apare ca efect natural și firesc al dorinței celor doi de a perpetua o stare cu care se simt fericiți și împliniți. Atâta timp cât starea de fericire în doi va exista, va exista și dorința de a o trăi mai departe. Și pentru asta se vor investi atenție, timp, preocupare, interes, efort, va fi nevoie de complicitate, de compromis, de exagerare, de orbire, de sacrificare a orgoliului, din când în când. Dacă toate acestea vor fi reciproce, dacă ambii parteneri vor investi în egală măsură în iubire și unul în celălalt, dacă și numai dacă și doar atunci vom vorbi despre “o iubire mare”. Sau despre o iubire și atât, pentru că tot Camil Petrescu spunea că “iubirea e un tot sau e nimic”. Nu există jumătăți sau frânturi de măsură.
Eșecul unei iubiri nu cunoaște vinovați. Pentru că nimic din toate cele enumerate ca și “condiții” nu poate fi controlat sau impus. „Dragostea e frumoasă tocmai pentru că nu cunoaște nicio silnicie. E preferință sinceră.” (Evident, tot Camil Petrescu)
