Am desfrunzit de-atâta toamnă
Și-s galbenă în orice gând,
Mi-au ruginit de ploaie ochii,
Tot așteptând un soare blând.
Îmi țipă în ureche păsări
Ce pleacă neînduplecat,
Crestând în cerul din timpane
Un portativ de gard ghimpat.
E plin de nori când ies din mine,
Se prind de tâmple ca un nimb,
Iar gura-mi este sângerie,
Fremătătoare ca un limb.
Cresc în captivitate fluturi
Ce-mi mor în fiecare zi
Și-o iau cu alții de la capăt -
Cândva se va reîncălzi.
Mă zgârie covorul aspru
Ce mă acoperă de frig,
Și-aș vrea să vină primăvara,
Dar nu aude când o strig.
Iarna este cea mai frumoasă, când stă agățată de aripile fluturilor. :)
RăspundețiȘtergereCa să parafrazăm, niciodată iarna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de fluturi :)
Ștergere"Zadarnice zăpezi, îţi ning pieziș plecarea
RăspundețiȘtergereCând fără urme drumu-ţi se scurge-n îceput
Și-n scurtele răgazuri, mă modelez în lut
Pierzându-mă în raspântii să-ţi umilesc uitarea!"
Ghilimelele par a indica redarea unor versuri aparținând unui creator posibil cunoscut, doar că nu le recunosc, îmi pare rău.
RăspundețiȘtergereIarna urmează firesc toamnei, însă îngheață toate urmele. Dar mai neînduplecată decât amândouă este uitarea, pentru că ea omoară speranța oricărei primăveri.