Se prăbușește lumea în jurul nostru astăzi,
Mi-e teamă că ne-nghite și n-o să te mai văd.
Nu-i timp pentru uitare și nici pentru tăcere,
Căci mâine poate-aduce și peste noi prăpăd.

E-atât de scurtă viața și-atât de greu ne-nvață
Că orice clipă trece, nimic nu repetăm,
Că dreaptă-i doar iubirea și-n ea găsim și sensul -
Nu știu altul mai vrednic pe care să ni-l dăm.

Ne-mpiedicăm de vorbe, de gesturi nefăcute,
Te caut și nu te aflu, nu știu dacă te-ascunzi...
Și risipesc cuvinte, mi-e dor de-o-mbrățișare,
Mi-e teamă să te strig - ce fac de nu răspunzi?

Tăcerile prea lungi nu-mi spun ce vreau să aflu
Și nu știu întrebarea la care ai răspuns.
Nu știu nici dacă speri gândindu-te la mine
Ori sensul pildei tale din nou nu l-am pătruns.

Nu ești așa departe și totuși e lung drumul
Când nu știi care-i calea pe care să apuci.
Aștept să-mi întinzi mâna, de vrei să vin spre tine,
De nu, cât mai departe de mine să te duci!

Fuga de tine

Am fugit de tine într-o noapte
Fără lună, fără stele, fără sens...
Te-am privit cum dormi
Încercând să mă găsesc în visele
Care-ți alergau sub pleoape
Dar nu eram acolo.
Ți-am ascultat apoi respirația
Egală, cuminte, liniștită
Așteptând momentul
În care n-ai mai fi avut aer
Ca să-ți dau de la mine
Dar n-ai avut nevoie.
Ți-am scotocit prin buzunare
După chitanțe de decontat
Timpul pe care ți-l dădusem
Le-am găsit într-un târziu
Dar erau în gunoi, rupte.
Atunci mi-am pus în bagaj
Toate amintirile
Le-am mototolit și îndesat
Printre lacrimi împrăștiate prin colțuri.
De frica întunericului
Mi-am aprins un gând nebunesc
Și am plecat în goană,
Fără să închid ușa.
Strânsesem în pumn
Câteva speranțe fărâmițate
Din care am presărat tot drumul
Până am ajuns la fără tine.
Luminează în urmă cărarea
Printre întrebări fără răspuns.
Sunt ușor de găsit
Dar tu încă dormi...

Inimă nebună

 

Inima mea e nebună.

Ziua o țin în cămașă de forță,

Cu mânecile înnodate strâns la spate.

Trag obloanele, să nu bată soarele,

Altfel își rupe legăturile,

Refuză tratamentul

Și intră în criză.

Noaptea, o închid în cameră

Și îi spun să doarmă fără să viseze.

Nu ascultă niciodată:

Fuge mereu printre zăbrele

Și se culcă pe pragul tău

Până dimineață,

Când o găsești și o trimiți înapoi

La tratament.

Am dat...

Am dat atâta suflet cât să-mi rămână numai

De-o unică suflare, să trag aer în piept,

Să prelungesc măcar cu încă-o clipă viața,

Cât timp pe tine, totuși, continui să te-aștept.

 

Am dat atâtea lacrimi cât să-mi rămână numai

De plâns încă o noapte și, poate, și o zi,

Să-nece-n ele doruri, tristeți, neliniști, zbateri,

Cât timp pe tine, totuși, te-aștept încă să vii.

Am dat din trup căldură cât să rămână numai

Să-ți încălzească locul cel gol în patul meu,

Să nu-l afle urâtul, nici frigul și nici noaptea,

Cât timp nu-mi pot impune și te aștept mereu.

Am dat în scris cuvinte cât să-mi rămână numai

Să-ți spun când vii: "Iubire, ce mult te-am așteptat!"

Apoi să tac, cu gura închisă-n sărutare

De gura ta fierbinte, croită a păcat.

Am dat din mine-atâta cât să rămân aceeași,

De vei veni vreodată cu gândul de a sta,

Dar știu c-aștept zadarnic și-i totul nebunie,

Nimic nu e aievea, ci doar în mintea mea.

Totuși mai stau o noapte, mai stau poate și mâine,

Cu ochii prinși în zare, sperând că o s-apari.

Și-s tot mai stinse toate și dor și-și plâng tristețea,

Picuri de moarte-mi curg prin inimă, amari.